Experiența de la Iași a fost prea-prea ca să o las nepovestită… Nici nu îmi amintesc momentul sau conjunctura când am decis, fără să clipesc, așa cum fac de prea multe ori, “mergem la Iași”. Și, binențeles, pluralul verbului i-a mobilizat de-voie-de-nevoie și pe ai mei dragi. Sara, ale cărei celule de fetiță de 10 ani jumate sunt croite în mare măsura după mă-sa, a fost mai mult decât entuziasmată de ideea de a merge la un stagiu de Aikido. Chiar dacă asta însemna un drum de 6-7 ore.
Au fost ore care au trecut repede, repede de tot, cu Paula în mașină. Cu Paula în ale cărei vene curge, ca într-ale mele, Maramureșul.
De tura asta nu am cântat împreună “După pui de moroșan să nu dai cu bolovan…”, dar, cu siguranță pentru drumul următor ne vom pregăti un repertoriu demn de plaiurile natale…;-)
Iași. Cazare. Duș. Dojo. Oooh, sh**!.. Încep să înțeleg ce e de fapt un “stagiu”: 85-90% bărbați, câteva femei, toți avansați și…eu. A, da! Și Sara. Sara cea plină de bucurie și enuziasm. Sara cea pentru care limitele nu există. Sara cea care își poartă copilăria într-un mod extraordinar, ca pe o creație cu ștaif.
După primele 10 minute mie îmi venea să plâng. Voiam să îmi adun jucăriile, să dezbrac gi-ul și să plec la hotel. Ce va spune copila mea despre mama care abandonează când dă de greu? Ce va crede soțul meu, care a condus atâta drum pentru că eu am vrut la stagiul de la Iași? Ce va spune sufletul meu când mă voi da bătuta? … Jap-jap, trosc-pleosc, stele verzi, vânătai și…o stare de bine. Nuuu… Nu așa! O stare de BINE! Am reușit! Am învins-o pe micuța fricoasă care ar fi vrut să dea bir cu fugiții. Am stat verticală în ochii copilului și a soțului meu.
I-am învins pe toți “dăștepții” care știu ce “ar trebui” și ce “nu ar trebui” să facă o femeie. O mamă de vârsta mea. Am învins reflexivul ăla care mă bântuie, care pune ștampile pe viețile și sufletele noastre… Cum “se face”… “Se face” așa, “nu se face” așa… Și noi lăsăm cutume, prejudecăți și ipocrizia celorlalți să ne reteze aripile și visele…
Pâna când lucrurile nu devin prea solemne, musai să mai mărturisesc ceva… Oricât mi-ar plăcea să fiu Maica Tereza, să fiu zen și bunătatea întruchipată…încă nu îmi iese! Așa că: în grupul în care eu am lucrat era unu’ care m-a scos din sărite! Cu un zâmbet din ăla nesuferit de superioritate, mi-a aruncat la un moment dat peste umăr “vezi că îți rupi gâtul dacă mai faci așa…”. I-aș fi tras un șut în fund cu sete, sau măcar i-aș fi susurat câteva la ureche, dar nu aveam timp de așa ceva…
Ce bine că nu e vorba de el în mica mea poveste. E o poveste despre limitele pe care m-am hotărât să le calc în picioare și despre reflexivele pe care le iubesc: “se știe că se poate!”
Am învins, am biruit, am rămas în picioare! Mă durea fiecare milimetru de corp, dar, în mintea și în sufletul meu zburam!
Day 2: m-a “înfiat” Mădălina, care cu răbdare de înger m-a ajutat îmi adun încrederea de sine. “Prietenul” meu încă îmi zâmbea strâmb! “Aha! Așa deci…tu ai vrut-o! Să fie război, amigo!  Unu….doi …..trei…zbang!” Am făcut o mica vrajă secretă și s-a ciocnit de un alt tip! Aproape mi-a părut rău pentru el, dar m-am proptit cu mâinile în șolduri lângă el, l-am privit de sus și l-am întrebat “ei, cine își mai rupe gâtul acum? Ha!” Evident, asta s-a petrecut în mintea mea într-o fracțiune de secundă, pentru că altfel riscam să o pățesc la fel ca el…
Cred că nu e nevoie să mai spun că am crescut în ochii mei tare de tot. Pe drumul spre casă mi-am vărsat cafeaua de la OMV în poșeta cu melc. So what?! Am tras prima bulgăreală de anul ăsta cu fii-mea într-un Socar. Coooool! La masă am putut cunoaște cu un milimetru în plus oamenii ăștia nebuni care transformă Aikido în artă. Frumoși de tot. Am ajuns acasă în brațele fetițelor mai mici. Bucurieee!!
S-a așternut seara, apoi întunericul și visele. Dar zâmbetul mi-a rămas! Și stropul în plus de încredere…