De data asta e vorba de-o evadare. O evadare extrem de importantă, în care am reușit să fug de mine. Mai bine-zis, din mine. Mi-am luat catrafusele și viața și am șters-o frumușel și plină de grație dintr-o zonă de tristețe în care mă bălăceam de ceva timp. Nu știu dacă e tipic feminin, sau savurează și bărbații plonjări gen “bombă” în butoiul plin cu melancolie. Plonjări urmate de o bălăceală în apa călduță a unei auto-victimizări acute, parfumată cu arome de tristețe bacoviană. Pam-pam!
În aste ape am înotat “oooof, Doamne, cum nimeni nu mă înțelege…”, ” …ce Dumnezeu să fac..să scriu, să nu mai scriu?”, “sunt oare suficient de femeie, sau…?”, “las’ numai să vedeți voi… Care voi?”, “oare lumea asta e nebună sau mie îmi filează o lampă?” … Și câte și mai câte de astfel de drăgălășenii îmi bâzâiau prin creierul muiat deja prea tare în apa mai sus amintită. Și, totuși, ca să mă simt ușor normală, te rog ridică o mână dacă măcar o dată în viață te-ai întrebat, sau ai simțit trăznăi din astea. Ha! Știam eu că mai sunteți…mulțumesc! Mânuța jos și hai să mergem mai departe.
Deși pare tentant, nu vreau să mai petrec timp în butoi, nici măcar cât să vorbesc despre asta. Așadar, realizez care e buba. Îmi dau seama că nu e ok. Se alarmează prietenele mele, cele care locuiesc pe-aici, prin inima mea, că mi-s prea triste postările pe fbk. “Mede, ești bine? Totul ok? Haide…că nu-ți stă bine să fii tristă…” Cum Dumnezeu să îmi păstrez aura bacoviană, dacă la doișpe noaptea, my alter-ego îmi povestește pe mess că de două nopți se viseză la NY cu Al Pacino și…că s-a trezit înainte ca lucrurile să ia o turnură dirty.
Se fisurează al meu butoi…
Apoi, lovitura de grație! Vine în țară Dorin al sufletului meu, fratele pe care nu l-am avut oficial, dar pe care cerul mi l-a dăruit. Alias văru-meu Unul din oamenii care ma fac să râd cu fiecare celulă. Profesor de sport oficial, actualmente bucătar la restaurantul lui Jamie Oliver din Dublin. Nu vrea să doarmă după ce ajunge pe plaiuri mioritice, deși nu închisese ochii de vreo 22 de ore. Aveam prea multe de povestit. Dau iama în pungoiul cu dulciuri pe care le-a adus, ochesc ciocolata cu piper roșu și …start. Mănânc și râd, râd și mănânc. Am uitat de Bacovia. Nu-mi mai pasă că unii nu mă înțeleg sau că nu vor să mă-nțeleagă.
Sunt iar copil. La țară, acasă, în Maramureș. Acolo unde bunicul are obrajii roșii și zâmbetul pictat pe chip în fiecare zi. Acolo unde chiar și mustrările bunicii sunt dulci, ca și o ciocolată. Ca și o ciocolată cu puțin piper… Dorin îmi povestește și eu râd…
Nivelul de melancolie din butoi scade vertiginos.
Și-apoi, la dojo: “Medeia, ești foarte rigidă!”
“Pfui! Cine, eu!?? Mă lași! Eu sunt mama ne-rigizilor, sunt cool, sunt deschisă la minte cât China și chiar destul de elastică pentru o ne-sportivă. Și încă nu-s chiar pregătită să recunosc că ai dreptate. Punct!”..urlau argumentele în mintea mea.
Hmmm…dar dacă totuși… Dau cu colega mea de pământ (metaforic vorbind, pentru că pe jos sunt saltele). Feels gooooood! Ea dă cu mine. Feels better. Mi se reașează neuronii. Și sufletul. La locul lor. Acolo unde sunt eu de fapt…
Așa că îmi iau viața și catrafusele și evadez rapid din infamul butoi.
Mă întâlnesc din nou cu mine. Best feeling!
Da, sunt rigidă, dar mă străduiesc să mă tratez
Nu, nu-mi stă bine tristă pentru că nu sunt eu.
Mă bucur că am oameni dragi care vor să mă pescuiască atunci când e nevoie.
Și…da! Am mai pus ceva pe lista mea de delicii supreme: ciocolata cu piper roșu! Pe care vi-o recomand cu drag dacă ajungeți în butoi. Shalom!