Când nu pot scrie, am sufletul închis. Sau obosit. Sau poate prea sătul…
Când nu-ți pot spune, înseamnă că mi-e tristețea așternută peste ființă. E ca o brumă rece…
Mi-am învățat copiii că “mama poate orice”. Mama poate să râdă, mama știe să tacă, mama e încăpățânată sau tristă, uneori fără motiv. Nu le-am lăsat să vadă niciodată că “mama plânge”. Nici când am hohotit pe dinăuntru…
Nu vreau să știe de pe-acuma câtă dreptate are Blaga…

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Așa că, dacă nu pot scrie, e tristețea așternută… Dar mama poate-orice!
Și-atunci mama deschide o carte, trimite tristețea înapoi în culcușul ei și zâmbește spre soare.
Pentru că mama niciodată nu va ucide corola de minuni a lumii…
Zile frumoase, tristeți scurte și bucurii mari să aveți!