În viață totul este interconectat. Atomi cu elefanți, stele cu bucurii, femei țâfnoase cu pisici pline de pureci și bunica Maria. Ea este conectată cu Cerul. Cu El. Are linie directă și sunt convinsă că deja i s-a pregătit în Eden un loc de cinste…

Dacă ai chef și ai rabdare, haide să-ți povestesc… ieri a fost o zi plină în sufletul meu. Nu-ți imagina mare lucru, că doar sunt doar o simplă „eu”, cu 2 kilograme în plus față de fosta „eu”…

Voi sări peste mare a parte a zilei și vom ajunge direct la ora 17.15, când, cu trei fete-cucuiete agățate de mâni și de răbdare parcam zorită lăngă Dojo, să nu întârzie la antrenament. Când am ieșit din mașină, niște miorlăieli jalnice, triste și prelungi ne-au izbit pe toate 4. „Maaaaami, uite, săraca pisicuță… de ce plânge? Biaaaata! Hai să mergem la ea…”

Este exact ce vrei să ți se întâmple când ți-ai programat mental fiecare minut din următoarele ore.

„Plânge pentru că mămica ei a plecat după mâncare și pisicuța nu a vrut să stea cuminte în culcușul lor să o aștepte… Hai, repede, că întârziem!”

Le-am înșfăcat pe cele mai mici și am privit-o cu Sara cu acea privire de „no comment”. Am ajuns super la timp și începeam să mă relaxez… Fuga până la Doina, apoi înapoi să recuperez copiii, apoi la mama să recepționez o porție de clătite și…gata! Finalul zilei era în mintea mea legat invariabil de un foc bun în șemineu.

“Miiiiaaaaau” … nu m-am putut urca în mașină. „Miiiiaaaau”…acuma ce să fac? Să mă prefac? Să pretind că nu am vazut mogâldeața aceea neagră care plângea cu toată ființa ei…?! Am trecut gardul și am pătruns pe spațiul verde al blocului. Undeva, în mintea mea, speram că va fugi prin geamul beciului și totul se va sfârși ușor și frumos, iar eu voi pleca liniștită, cu conștiința împăcată.

Nu a fugit, ci s-a lipit de palma mea cu fiecare milimetru al trupului ei plin de pureci. Am luat-o și am întrebat farmacista de la scara vecină… „E de 3 zile aici, doamnă și tot așa miaună. I-am mai dat și eu câte ceva de mâncare…”

Et, voila! am devenit oficial tutorele micului săculeț de pureci care torcea acum ca un moșneag hodorgit. Am fugit cu ea la Doina, sperând să o vrea cineva… nici vorbă!

Apoi fuga la veterinar pentru deparazitare, pentru că știam că urmează întâlnirea cu fetițele noastre care o vor drăgăli intens. Apoi fuga la Dojo…

Am luat mâța cu mine în hol, întrebând bunicii, bonele și părinții care așteptau, dacă nu o vrea cineva. Nimeni…

Cu gândurile zumzăindu-mi febril, am prins, fără să vreau, un fragment de coversație.  O „duoamnă” îl întreba pe tânărul de la recepție “dacă și adulții de 30 de ani mai au chef să se trântească pe jos și să vină la orele de Aikido”… era de-a dreptul siderată. Eeeheee, tanti, pisica mea te-a salvat! Dacă nu era ea, eu nu aș fi fost atât de preocupată și aș fi putut să îți răspund. Să îți spun că sunt și adulți de 37 de ani care văd valoare și sens acolo unde tu vezi doar „trânteală”. Sunt oameni dispuși să învețe, să se transforme umili și discreți în elevi…

O, da! Sunt adulți de peste 30 de ani care pășesc prin viață cu inimile deschise. Sunt chiar dispuși, spre dezaprobarea totală a altor adulți de peste 30 de ani, să aducă acasă mâțe purecoase care își plângeau disperarea pe străzi.

În lumea asta plină de mizerii, sunt adulți de peste 30 de ani, care își poartă suferințele cu zâmbetul pe buze și cu sufletul plin de compasiune pentru alții. Așa cum e Mihaela, o dragă a inimii mele. Nu te strădui să îți dai seama cine e, pentru că nici ea, nici eu nu vrem asta. Dar sunt sigură că peste tot sunt Mihaele, pe care din prea multă grabă, poate nu le-ai observat încă…

Vai, „duoamnă” dragă, cum nu înțelegi tu… cum nu vrei să accepți că atunci când te oprești din a învăta, s-a terminat! S-a stins lumina peste creierul și inima ta. Rămâne doar să vină popa, să cânte prohodul în vreo 30-40 de ani…

Și mai sunt în lumea asta super-eroi. Super-eroi ce nu apar în reviste mondene, la știri sau prin filme… nu își duc viața în lumina reflectoarelor, ci într-o luptă permanentă cu mizeria, nepăsarea și deznădejdea.

Un astfel de erou, în fața căruia îmi plec ființa și inima e bunica Maria. Am întâlnit-o în vară, în parcarea unui restaurant de lângă Brașov. De fusta ei se ținea un prichindel și alți 4 copilași o însoțeau. Vindeau buchete de sunătoare, pentru ceai. Și „duoamnele”, așa ca tine, nici măcar nu o vedeau. Își scriau singure corigența la dragoste, în catalogul vieții lor…

Bunica Maria a luat 4 copii să îi crească, să îi iubească și să le dea aripi, din sărăcia ei. Aduși pe lume de o ființă nepăsătoare și imbecilă care i-a aruncat cu nonșalanță la scurt timp de la naștere, bătrâna i-a luat pe fiecare la casa ei. „Vara umblăm pe pădure și iarna facem mături”… În ciuda lipsurilor, ea caută soluții zi de zi. Nu primește niciun fel de ajutor din partea autorităților și îi iubește pe copii cu disperare…

Acum sunt mărișori… până în suflet mi-a ajuns privirea lor, dragostea și preocuparea cu care se uită la bunică. Alexandru e cel mai mare și e de 11 ani. Dorința lui era să aibă un tractor. De jucărie… i-am pus unul verde în ultimul pachet trimis și aș fi vrut să-i văd bucuria. Alin (10 ani), Maria (9 ani) și Gheorghiță (5 ani jumate) au șansa de a trăi înconjurați de DRAGOSTE. În lipsa bunicii, ar fi fost răsfirați prin orfelinate…

Lipsurile materiale sunt mari, așa că te îndemn, prietene, să își deschizi sufletul… Florea Maria, Str Văii 27 F, Sat BOGATA OLTEANĂ, jud Brașov. Alimente, haine sau obiecte trebuincioase prin casă…

Știi ce am înțeles pe propria mea piele? Că doar cu sufletul deschis poți auzi cum cântă Cerul…