Ce e frumos? Cum e frumosul? Unde se ascund valorile? Cine sunt eu? Care e scopul meu pe acest pământ? Fac bine ceea ce fac? Oare voi ajunge în Cer atunci când se va stinge lumina? …sunt doar câteva din întrebările care mă ciupesc în fiecare zi de conștiință.

Apoi mă arunc în vâltoarea vieții. Dacă aș încerca să definesc frumusețea în funcție de standardele actuale , ar fi vai și amar… Buze și sâni umflați de silicon, sprâncene tatuate, bronz exagerat, kilograme de produse cosmetice, extensii de păr (oare cum era persoana pe capul căreia au crescut acele plete? O fi renunțat la ele de bună voie…? unghii sufocate în gel, haine minuscule cu prețuri enorme, gene false, dinți falși, lentile de contact, chinuri cumplite îndurate pe masa de masaj anticelulitic, intestine care chiorăie a foame, kilometri de tocuri… Și tocmai am descris o singură femeie… Specimenul, prototipul, etalonul vândut imaginației fetițelor flămânde de viață… Mă întreb uneori unde mai poate încăpea adevărul în această colecție de falsitate.
Și pentru că vreau să fiu până la capăt sinceră cu tine, îți voi mărturisi ce a făcut cealaltă eu acum vreo 2-3 ani… Am vrut să gust și eu licoarea ce se scurgea din cutia Pandorei… Așa că am plătit o sumă frumușică pentru niște plete ileano-cosânzeanistice și 10 unghii a la baba cloanța, construite din gel, în stilul french, bien sur. Am supt burta (doar metaforic…), m-am cocoțat pe tocuri și…ecce diva! Au fost două săptămâni cumplite! Seara, când mă puneam cu fetițele în pat să le spun povești și să le adorm, era tot o pleată peste tot. Estera se așeza pe cosițele mele, Rebeca și Sara trăgeau de ele să îmi facă împletituri și fire smulse umpleau așternutul. Pasul doi, după ce reușeam să supraviețuiesc episodului unu: când îmi puneam capul pe perna, simțeam intrându-mi până în creier lipiturile și cusăturile care se îmbinau pe bietul meu scalp. În plus, ca extra-bonus, simțeam niște mâncărimi fioroase și feroce, de îmi venea să îmi pun manichiura la treabă și să mă scarpin cu foc, în medie de 100-200/ori/zi. Dezastru!
Cu unghiile…altă distracție! Nici chiar statutul de auto-intitulată divă nu m-a putut ține departe de mica mea grădină cu flori, așa că, sub french-ul sofisticat se adunau pământ, frunze și poate or fi fost și niște râme pe acolo…:-) Oribil!
Tocurile îmi plac, dar nu îmi place să le port. Decât rar. Foarte rar!
Așa că diva de pe Vântului agoniza.
Gelul mi-a pocnit rând pe rând de pe unghiile ferchezuite. Se vede treaba că nu era destinat pălmașelor. La tocuri am renunțat de bună voie și le-am pus bine, pentru ocazii speciale. A venit ziua “z” când am decis să renunț la plete și să le declar “investiție falimentară”. Telefonul coafezei era închis. Oooof! Însă nu sunt omul care să renunțe, așa că, înarmată cu o forfecuță, un patent și sticluța de acetonă m-am apucat de treaba. Planul era simplu: pletele cusute gen “rejansă” urmau să fie tăiate (respectiv ațele), lipiturile de silicon voiam să le dizolv cu acetona și apoi să extrag șuvițele cu patentul (nu mă întreba de ce cu patentul, pentru că azi nu aș putea să îți sau să îmi explic. Așa am hotăraât atunci, dăăă…). Și gata! Am apelat și la Ada, bona Esterei și ne-am pus pe treabă. Hichcook s-ar fi înroșit de invidie văzând scena care se desfășura în baia de la dormitor. Ochii s-au umplut de lacrimi, am strâns din dinți și pletele au căzut moarte pe gresie. Adio! Eram liberă și fericită! Nu mă mai interesau nici măcar micile zone chelite de groaznica operațiune. Ele erau prețul plătit pentru libertate și mărturia unor decizii ce nu mi se potriveau…
Așa că azi, chiar dacă nu admir genul ăsta de “frumusețe”, am un oarecare respect pentru divele care trec prin chinuri cumplite de dragul unei imagini. Și zâmbesc discret când le văd scărpinându-se în cap, cât mai elegant cu putință… Știu prin ce treceți, fetelor…hang on!
În multe cazuri, aceste “frumuseți” sunt pereche cu “băieți de băieți”.
Undeva în adâncurile burdihanelor ce se ițesc prin tricourile mulate, există un mic strop de conștiință. Este o voce firavă care le șoptește că viața e o valoare, că trebuie să aducă și ei valoare vieții. Și atunci…hop! “Valoarea mea, valoarea meeeeaaaaa!!!” rag Salami și Guți (i-am făcut plural, pentru că alții nu știu) din merțane opulente.
Brrr!
Fug acasă, îmi fac o cafea și deschid o carte. Sau admir câteva minute florile din mica mea grădiniță. Mă joc cu fetele. Apoi îi spun un banc tâmpit lui Ovi și de multe ori râd doar eu … :).
Ciufulesc câinele. Sun o prietenă (nu, nu întreb publicul pe urmă ). Îmi privesc cu o oarecare afecțiune Seatul bătrâior al cărui parbriz e crăpat în forma de copac. Zâmbesc singură. Adun jucăriile și hainele de prin casă și mă bucur de atât de multă frumusețe! Și de libertate…