Stăteam visătoare și savuram o pizza delicioasă la Deva… Pe naiba! Promisiunea mea în fața ta și a mea este că voi spune întotdeauna adevărul. Ți-l voi spune, dar mai ales mi-l voi spune. Să reluăm atunci: înfulecam o pizza fără să respir, pentru că eram lihnită ca un șacal. Lumea întreagă dispăruse și unica mea preocupare era să dozez sosul de roșii cu cantitatea corectă de pepperoncini, pentru un maxim răsfăț al papilelor mele gustative.
“Vreți să cumpărați o inimă?”
Lumea întreagă a dat năvală, din nou, în viața mea: burdihănoși înghesuiți la mesele din jur vorbind tare despre asigurări, tineri bărboși cu pretenții de “cool”, care fumau cu gesturi studiate și el. Copilul apărut parcă de nicăieri, timid și discret ca o umbră care pâlpâie pe-un zid. “Vreți să cumpărați o inimă?”
“Mu!” a fost răspunsul pentru el. Nu, nu am scris greșit….
Silueta se îndrepta spre ușă deja și ar fi durat secunde doar până când ar fi dispărut din locul de care oricum nu aparținea.
“Stai! Vreau să cumpăr eu inima ta!”
Copilul a pus atunci atât de multe senzații în inima mea, încât parcă a umplut-o…
“E doi lei, doamnă…”
I-am dat mai mulți. Cât să poată să cumpere ceva de mâncare.
Mie nu-mi mai era foame, apa minerală a rămas aproape neatinsă pe masă.
Inima lucrată de cineva cu un ac de croșetă stătea pe masă, mărturie între universul meu, burdihănoși și copilul-umbră care era deja plecat. Și-acum încerc să îmi imaginez de unde avea inima. Cine o lucrase… La ce se gândea, oare, persoana cu croșeta atunci când împletea o inimă…
Ooof, copile. Vreau să îți cumpăr inima. Și asta și cealaltă aș vrea să o pot cumpăra. Nu, sună prea meschin! Aș vrea să o pot răscumpăra: să o umplu de bucurie, de frumusețe și de culori, apoi să ți-o dau înapoi…
Am ajuns la Petroșani la timpul potrivit pentru ca Ovi să își preia rolul de “carte vie” în librăria Diverta. Vreo 4 ore a vorbit unor tineri și i-a ascultat plin de interes descoperind inimi frumoase.
Ca orice femeie normală m-am adâncit printre cărți și, după un timp luuung, am pornit cu brațele pline spre casa de marcat. Acolo, Corina zâmbește cu toată ființa ei. Și părul îi zâmbește Ne-am așternut pe povestit, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață… Băiatul ei are azi 17 ani; la 10 luni a fost operat pe inimă. Zbang!
November 21 is my official HEART day
Se pare că medicii au cusut bine inima din care nu s-au mai evaporat adevărul, dragostea, bunătatea și frumosul, așa cum se întâmplă în cazul unora, odată cu scurgerea anilor.
O seară în care am zâmbit mult și m-am bucurat de fiecare om venit printre cărți.
Cam obosiți am ajuns seara în munte, la pensiune. Însă tot drumul a meritat: camere mari și frumoase, mâncare bună de tot și o seară cu un început mai mult decât promițător.
Deschid tableta să îmi arunc privirea peste mailuri. Unul din ele nu vrea să se deschidă! Văd doar subiectul: “anunț important” și faptul că e trimis grupului de părinți de la grădi.
“S-or fi terminat consumabilele… e nevoie de cărți sau jucării, sau, poate, de voluntari pentru vreo activitate…” Mă încăpățânez să aștept și să butonez pentru că vreau totuși să îl citesc. “S-a confirmat că în accidentul cu elicopterul militar se afla și RM, tatăl P. noastre…”
Îmi țâșnesc lacrimi din fiecare celulă și nu știu ce simt. Nu pot să gândesc și inima îmi bubuie…
Micuță P…vai, cum aș vrea să iau acum și inima ta! Să o-ngrijesc, să o mângâi… Aș umple-o numai cu flori și cu toate culorile tale preferate…
Ce e în inima ei acum ? Ce va fi atunci când va privi cerul de unde tatăl ei nu s-a mai întors…
Am venit la Petroșani să aduc bucurie. Și culori.
Să umplu inimi cu povești. Cu viață.
Am cumpărat pe drum o inimă pe care o am în buzunar, dar nu știu ce să fac acum cu inima mea. Cu atât de multe alte inimi din jurul meu…
E-un singur gând care-mi dă liniște… Prețul a fost plătit, iar inimile răscumpărate.
Mă uit spre Cer și nu-nțeleg nimic. Apoi îmi amintesc că nici măcar nu e nevoie să-nteleg. Doar să iubesc. Să cred…
Dar tu, dacă vii la librărie să-i cunoști pe curcubei, s-ar putea să vezi că nu zâmbesc așa de mult. Însă îți mulțumesc anticipat că mă vei înțelege…

Când nu pot scrie, am sufletul închis. Sau obosit. Sau poate prea sătul…
Când nu-ți pot spune, înseamnă că mi-e tristețea așternută peste ființă. E ca o brumă rece…
Mi-am învățat copiii că “mama poate orice”. Mama poate să râdă, mama știe să tacă, mama e încăpățânată sau tristă, uneori fără motiv. Nu le-am lăsat să vadă niciodată că “mama plânge”. Nici când am hohotit pe dinăuntru…
Nu vreau să știe de pe-acuma câtă dreptate are Blaga…

 

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Așa că, dacă nu pot scrie, e tristețea așternută… Dar mama poate-orice!
Și-atunci mama deschide o carte, trimite tristețea înapoi în culcușul ei și zâmbește spre soare.
Pentru că mama niciodată nu va ucide corola de minuni a lumii…
Zile frumoase, tristeți scurte și bucurii mari să aveți!

Periplu printre orașe, cuvinte și vieți

Oricine cunoaște o mică părticică a universului numit „femeie” știe că tăcerile sunt periculoase. Letale chiar. Și-aproape fiecare „nu am nimic” e doar o invitație spre a descoperi mai mult… și dacă tu, prietene-bărbat, te oprești speriat sau plictisit acolo, dă-mi voie să te compătimesc. Să-mi pară rău că nu ți-ai făcut curaj să intri în vâltoarea gândurilor, a sufletului unei femei. Acolo unde poți descoperi și rai și iad, și griuri și culori, și zâmbete și lacrimi, și nori și curcubeu și soare și ploi și…toate-odată!

Miercuri la prânz am pornit spre Sibiu. Cu întârzirea de rigoare cauzată de emoțiile mele traduse în dezorganizare. Totală! Cred că a fost drumul în care am vorbit. Departe, totuși, de debitul meu obișnuit…

Lansare de carte la Habitus, acolo unde „librărește” Vladi, librarul-curcubeu. Mă rog, cu freză de curcubeu. Și sper că ți-am stârnit măcar o leacă de curiozitate, cât să treci pe la librărie, dacă nu după cărți, măcar să vezi dacă am dreptate cu freza. Sau să o cunoști pe Anda, frumoasa cu mâini magice…

Și, încet-încet, apar copii, apar prieteni și părinți. Și vine „eu” în variantă îmbunătățită. Adică, dacă aș fi mai tânără, mai frumoasă și mai înaltă…aș fi ea Cât că m-am trezit față în față cu Monica. Cu acea Monica pe care mi-aș dori să o cunoști. Zâmbește senin, are curaj cât China și scrie cu delicatețe rară. Poezie.

O seară cu copii copilărind copilărește. Cu povești, gânduri, idei trăznite și tablouri colorate. O seară care a continuat cu  fustă pe care aproape că mi-am cumpărat-o, un pub drăguț și o-mbufnare proprie. Și personală.

A două zi, pe drum din nou. Tăcere. Totală. Incredibilă. Să ne înțelegem bine…tăcere pe exterior, că mă durea gura după 5 minute de-atâta vorbit în gând. Turuiam cu o viteză amețitoare, strigam, mă împăcam, mă supăram și mă certam din nou… și asta doar eu, cu mine. La mine în gând. Ce liniște domnea în exterior…

Brașov. O pensiune cochetă, fără nicio șansă de papa. O doamnă amabila îmi explică traseul către magazin. „E la doi pași” m-a liniștit și am decis că voi ieși doar în jerseu deși era răcoare bine. Și-am mers. Și iar am mers. Și zgribulind bodogăneam în gând dorindu-i diverse chestii femeii cu indicațiile. Când…l-am vazut și mi-au amuțit toate gândurile! Era într-adevăr un magazin numit „La doi pași”. Damn! Nu m-a tras în piept duduia, era „La doi pași” aflat la ceva pași mai mulți…

Am (aproape) umplut un coș, decisă să fiu cât mai bio-vegană-vegetariană cu putință: banane, mandarine, semințe (da, uite, recunosc!) șiiiii vreo 30 de secunde de meditație în fața standului Milka. „Băi, e cu carne? Nu! E cu oua? Nici vorbă! E cu cacao – și asta-i plantă. E și cu alune și alunele tot plante sunt. Clar, o iau!”

Brrrr pe drum înapoi. La intrarea în pensiune, un copilaș de vreo 8-9 ani, cu un bunic, căutau în gunoi. N-am mai stat să mă gândesc: ciocolata și-o banană i-au plantat un zâmbet minunat pe chip și m-a îmbogățit cu un așa frumos „mulțumesc”…

Seara – demență totală!! Conferință cu, despre și pentru femei. Dana, cea mai Happy MOM din câte există, e o tipă care îl lasă mască chiar și pe Speedy Gonzales. Face de toate, e peste tot și, culmea, lucrurile îi ies impecabil!! Ca și conferința cu tema „Urmează-ți pasiunea, fii fericită”, unde am avut privilegiul să fiu invitată. Mulțumesc din suflet pentru o seară betoooooon! De câteva ori mi-a fost sincer milă de singurii doi bărbați din sală, aflați de altfel la datorie, nu de bună voie. Când s-a înflacărat progesteronu’ pe teme precum „să naștem dintr-o poziție mai decentă decât cea actuală” sau „să alăptăm cu pasiune”, i-am compătimit fierbinte… Tema s-a schimbat brusc, am revenit în zona de antreprenoriat, povești de viață și inteligență emoțională…

Uite, (și) de asta iubesc să fiu femeie! Noi facem un talmeș-balmeș din care iese ceva atât de minunat, de plin de semnificație și valoare… Oricum, la inițiativa Geaninei Corondan ne gândim să întocmim un partid și prima măsură pe care o vom propune va fi înființarea unei localități numite Stan, amplasată, evident, lângă Bran

A doua zi, liniște în mașină. Apoi, la Bogata Olteană. Acolo unde trăiește o femeie de o bogăție rară. Sufletească. În rest, sărăcie lucie!! Bunica Maria are 73 de ani și într-o căsuță desprinsă parcă din poveștile lui Creangă, crește 4 copii. Copii pe care mama naturală i-a aruncat…la propriu și la figurat.

„Îi mulțumesc lu’ Domnu’ Isus, drăguțu’, că m-o ascultat și mi-o trimis ajutor de la capătul pământului!” Ooof, bunică dragă, câtă dreptate ai…toate cuvintele-s adevărate, la ordinea lor aș umbla puțin. Pentru că noi am fost cei ajutați de „Domnu Isus, drăguțu’”, atunci când ne-a predat lecția despre iubire prin dumneata. Pentru că, într-adevăr, suntem la capătul pământului față de ce așteaptă EL de la noi… Dar ne străduim, bunică dragă, îți promit!

Și-apoi, iar am tăcut în mașină… dar cred că de mâine vorbesc mai mult!