În urmă cu vreo 15 ani lucram la un ziar. O mână de copii avizi de viață, dornici să lupte cu nedreptatea și să instaureze pacea mondială..
Pe Adelina am cunoscut-o atunci, prezență delicată și plăcută…
Ne-am reîntâlnit virtual. Eu, mamă a trei copii, un câine și-o pisică, ea mama adoptivă a lui Cristi ( apoi și a surioarei lui) și a unei duzini de animale abandonate. De câte ori vorbeam, ea gonea către un colț de țară cu uniforme pentru copii săraci…
Ne petreceam minute bune sporovăind despre copii, pisici, planuri de viitor sau despre cum să ajutăm acolo unde sunt nevoi. Despre cum putem schimba lumea… Uneori mă ruga sa îi spun versete care să îi dea încredere în viitor, să nu mai simtă teama…Iar eu, “deshteapta”,  nici nu știam de ce…
Apoi am primit un mesaj scurt: “L-am pierdut pe Cristi…”
Ce să îi spui unei mame al cărei fiu pornește în drum spre stele din brațele ei…
Cum să îi spui ceva…?
E timpul să taci, să plângi cu ea….
E timpul să plângem de mila noastră, noi cei ce nu vedem mai departe de propiul ego. Să ne plângem de milă pentru că suntem săraci-lipiți în ciuda bunurilor materiale…
Și să învățăm lecția pe care doi îngeri și Profesorul ne-au predat-o…

http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/social/30-de-secunde-pana-in-rai-si-lumea-spune-sa-mai-stai-cristian-andrei-jumuga-a-pierdut-lupta-cu-517746.html#.VE-Zt1ieKMQ.facebook

Și asta, Adelina dragă e pentru tine…
“Ți-am spus că Dumnezeu m-a înconjurat în ultima vreme cu îngeri. Nu, nu ți-am spus, ți-am scris. Nu am mai avut curajul să îți spun pentru că îți simțeam în glas atât de multă durere…pe care eu nu ți-o știu alina.
Ade, ești un înger, iar Dumnezeu are misiuni speciale pentru îngerii Lui. Misiuni pe care noi, ceilalți, nu suntem capabili să le îndeplinim, să le purtăm.
Un înger nu poate fi încredințat decât altui înger…Cred că așa l-ai găsit tu pe Cristi. Sau, poate, el a fost cel care te-a găsit pe tine. Cert e că El v-a găsit pe amândoi…v-a scos din mulțime și v-a dăruit o bucată de rai… Povestea voastră nu s-a încheiat, ea de abia acum începe. Se scrie în infinit. Pentru eternitate.
Ade, dragostea cu care tu poți iubi nu se termină și nu se va termina niciodată. Pentru mine, ești o lecție vie. O lecție despre iubire, despre renunțare la sine, despre putere și despre a merge înainte. Ești Lecția de care atât de mulți avem nevoie …
Ade, mi-ai dat așa de mult curaj… În mintea mea erai acea copilă ușor timidă, plăcută și care știa să zâmbească senin. Acum, în sufletul, în viața mea ești femeia puternică și dedicată, care poate scutura o lume întreagă. Ești Mama care a ales să se jertfească pe sine știind clar că drumul va trece prin valea disperării…
Când mă gândesc la tine nu am nici cuvinte, nici gânduri…am doar senzații pe care nu le știu scrie sau descrie…
Vreau să îți mulțumesc, Ade dragă…că ai plătit atât de scump o lecție din care noi să învățăm despre Iubire…”

Mede

În viață totul este interconectat. Atomi cu elefanți, stele cu bucurii, femei țâfnoase cu pisici pline de pureci și bunica Maria. Ea este conectată cu Cerul. Cu El. Are linie directă și sunt convinsă că deja i s-a pregătit în Eden un loc de cinste…

Dacă ai chef și ai rabdare, haide să-ți povestesc… ieri a fost o zi plină în sufletul meu. Nu-ți imagina mare lucru, că doar sunt doar o simplă „eu”, cu 2 kilograme în plus față de fosta „eu”…

Voi sări peste mare a parte a zilei și vom ajunge direct la ora 17.15, când, cu trei fete-cucuiete agățate de mâni și de răbdare parcam zorită lăngă Dojo, să nu întârzie la antrenament. Când am ieșit din mașină, niște miorlăieli jalnice, triste și prelungi ne-au izbit pe toate 4. „Maaaaami, uite, săraca pisicuță… de ce plânge? Biaaaata! Hai să mergem la ea…”

Este exact ce vrei să ți se întâmple când ți-ai programat mental fiecare minut din următoarele ore.

„Plânge pentru că mămica ei a plecat după mâncare și pisicuța nu a vrut să stea cuminte în culcușul lor să o aștepte… Hai, repede, că întârziem!”

Le-am înșfăcat pe cele mai mici și am privit-o cu Sara cu acea privire de „no comment”. Am ajuns super la timp și începeam să mă relaxez… Fuga până la Doina, apoi înapoi să recuperez copiii, apoi la mama să recepționez o porție de clătite și…gata! Finalul zilei era în mintea mea legat invariabil de un foc bun în șemineu.

“Miiiiaaaaau” … nu m-am putut urca în mașină. „Miiiiaaaau”…acuma ce să fac? Să mă prefac? Să pretind că nu am vazut mogâldeața aceea neagră care plângea cu toată ființa ei…?! Am trecut gardul și am pătruns pe spațiul verde al blocului. Undeva, în mintea mea, speram că va fugi prin geamul beciului și totul se va sfârși ușor și frumos, iar eu voi pleca liniștită, cu conștiința împăcată.

Nu a fugit, ci s-a lipit de palma mea cu fiecare milimetru al trupului ei plin de pureci. Am luat-o și am întrebat farmacista de la scara vecină… „E de 3 zile aici, doamnă și tot așa miaună. I-am mai dat și eu câte ceva de mâncare…”

Et, voila! am devenit oficial tutorele micului săculeț de pureci care torcea acum ca un moșneag hodorgit. Am fugit cu ea la Doina, sperând să o vrea cineva… nici vorbă!

Apoi fuga la veterinar pentru deparazitare, pentru că știam că urmează întâlnirea cu fetițele noastre care o vor drăgăli intens. Apoi fuga la Dojo…

Am luat mâța cu mine în hol, întrebând bunicii, bonele și părinții care așteptau, dacă nu o vrea cineva. Nimeni…

Cu gândurile zumzăindu-mi febril, am prins, fără să vreau, un fragment de coversație.  O „duoamnă” îl întreba pe tânărul de la recepție “dacă și adulții de 30 de ani mai au chef să se trântească pe jos și să vină la orele de Aikido”… era de-a dreptul siderată. Eeeheee, tanti, pisica mea te-a salvat! Dacă nu era ea, eu nu aș fi fost atât de preocupată și aș fi putut să îți răspund. Să îți spun că sunt și adulți de 37 de ani care văd valoare și sens acolo unde tu vezi doar „trânteală”. Sunt oameni dispuși să învețe, să se transforme umili și discreți în elevi…

O, da! Sunt adulți de peste 30 de ani care pășesc prin viață cu inimile deschise. Sunt chiar dispuși, spre dezaprobarea totală a altor adulți de peste 30 de ani, să aducă acasă mâțe purecoase care își plângeau disperarea pe străzi.

În lumea asta plină de mizerii, sunt adulți de peste 30 de ani, care își poartă suferințele cu zâmbetul pe buze și cu sufletul plin de compasiune pentru alții. Așa cum e Mihaela, o dragă a inimii mele. Nu te strădui să îți dai seama cine e, pentru că nici ea, nici eu nu vrem asta. Dar sunt sigură că peste tot sunt Mihaele, pe care din prea multă grabă, poate nu le-ai observat încă…

Vai, „duoamnă” dragă, cum nu înțelegi tu… cum nu vrei să accepți că atunci când te oprești din a învăta, s-a terminat! S-a stins lumina peste creierul și inima ta. Rămâne doar să vină popa, să cânte prohodul în vreo 30-40 de ani…

Și mai sunt în lumea asta super-eroi. Super-eroi ce nu apar în reviste mondene, la știri sau prin filme… nu își duc viața în lumina reflectoarelor, ci într-o luptă permanentă cu mizeria, nepăsarea și deznădejdea.

Un astfel de erou, în fața căruia îmi plec ființa și inima e bunica Maria. Am întâlnit-o în vară, în parcarea unui restaurant de lângă Brașov. De fusta ei se ținea un prichindel și alți 4 copilași o însoțeau. Vindeau buchete de sunătoare, pentru ceai. Și „duoamnele”, așa ca tine, nici măcar nu o vedeau. Își scriau singure corigența la dragoste, în catalogul vieții lor…

Bunica Maria a luat 4 copii să îi crească, să îi iubească și să le dea aripi, din sărăcia ei. Aduși pe lume de o ființă nepăsătoare și imbecilă care i-a aruncat cu nonșalanță la scurt timp de la naștere, bătrâna i-a luat pe fiecare la casa ei. „Vara umblăm pe pădure și iarna facem mături”… În ciuda lipsurilor, ea caută soluții zi de zi. Nu primește niciun fel de ajutor din partea autorităților și îi iubește pe copii cu disperare…

Acum sunt mărișori… până în suflet mi-a ajuns privirea lor, dragostea și preocuparea cu care se uită la bunică. Alexandru e cel mai mare și e de 11 ani. Dorința lui era să aibă un tractor. De jucărie… i-am pus unul verde în ultimul pachet trimis și aș fi vrut să-i văd bucuria. Alin (10 ani), Maria (9 ani) și Gheorghiță (5 ani jumate) au șansa de a trăi înconjurați de DRAGOSTE. În lipsa bunicii, ar fi fost răsfirați prin orfelinate…

Lipsurile materiale sunt mari, așa că te îndemn, prietene, să își deschizi sufletul… Florea Maria, Str Văii 27 F, Sat BOGATA OLTEANĂ, jud Brașov. Alimente, haine sau obiecte trebuincioase prin casă…

Știi ce am înțeles pe propria mea piele? Că doar cu sufletul deschis poți auzi cum cântă Cerul…

 

Ce e frumos? Cum e frumosul? Unde se ascund valorile? Cine sunt eu? Care e scopul meu pe acest pământ? Fac bine ceea ce fac? Oare voi ajunge în Cer atunci când se va stinge lumina? …sunt doar câteva din întrebările care mă ciupesc în fiecare zi de conștiință.

Apoi mă arunc în vâltoarea vieții. Dacă aș încerca să definesc frumusețea în funcție de standardele actuale , ar fi vai și amar… Buze și sâni umflați de silicon, sprâncene tatuate, bronz exagerat, kilograme de produse cosmetice, extensii de păr (oare cum era persoana pe capul căreia au crescut acele plete? O fi renunțat la ele de bună voie…? unghii sufocate în gel, haine minuscule cu prețuri enorme, gene false, dinți falși, lentile de contact, chinuri cumplite îndurate pe masa de masaj anticelulitic, intestine care chiorăie a foame, kilometri de tocuri… Și tocmai am descris o singură femeie… Specimenul, prototipul, etalonul vândut imaginației fetițelor flămânde de viață… Mă întreb uneori unde mai poate încăpea adevărul în această colecție de falsitate.
Și pentru că vreau să fiu până la capăt sinceră cu tine, îți voi mărturisi ce a făcut cealaltă eu acum vreo 2-3 ani… Am vrut să gust și eu licoarea ce se scurgea din cutia Pandorei… Așa că am plătit o sumă frumușică pentru niște plete ileano-cosânzeanistice și 10 unghii a la baba cloanța, construite din gel, în stilul french, bien sur. Am supt burta (doar metaforic…), m-am cocoțat pe tocuri și…ecce diva! Au fost două săptămâni cumplite! Seara, când mă puneam cu fetițele în pat să le spun povești și să le adorm, era tot o pleată peste tot. Estera se așeza pe cosițele mele, Rebeca și Sara trăgeau de ele să îmi facă împletituri și fire smulse umpleau așternutul. Pasul doi, după ce reușeam să supraviețuiesc episodului unu: când îmi puneam capul pe perna, simțeam intrându-mi până în creier lipiturile și cusăturile care se îmbinau pe bietul meu scalp. În plus, ca extra-bonus, simțeam niște mâncărimi fioroase și feroce, de îmi venea să îmi pun manichiura la treabă și să mă scarpin cu foc, în medie de 100-200/ori/zi. Dezastru!
Cu unghiile…altă distracție! Nici chiar statutul de auto-intitulată divă nu m-a putut ține departe de mica mea grădină cu flori, așa că, sub french-ul sofisticat se adunau pământ, frunze și poate or fi fost și niște râme pe acolo…:-) Oribil!
Tocurile îmi plac, dar nu îmi place să le port. Decât rar. Foarte rar!
Așa că diva de pe Vântului agoniza.
Gelul mi-a pocnit rând pe rând de pe unghiile ferchezuite. Se vede treaba că nu era destinat pălmașelor. La tocuri am renunțat de bună voie și le-am pus bine, pentru ocazii speciale. A venit ziua “z” când am decis să renunț la plete și să le declar “investiție falimentară”. Telefonul coafezei era închis. Oooof! Însă nu sunt omul care să renunțe, așa că, înarmată cu o forfecuță, un patent și sticluța de acetonă m-am apucat de treaba. Planul era simplu: pletele cusute gen “rejansă” urmau să fie tăiate (respectiv ațele), lipiturile de silicon voiam să le dizolv cu acetona și apoi să extrag șuvițele cu patentul (nu mă întreba de ce cu patentul, pentru că azi nu aș putea să îți sau să îmi explic. Așa am hotăraât atunci, dăăă…). Și gata! Am apelat și la Ada, bona Esterei și ne-am pus pe treabă. Hichcook s-ar fi înroșit de invidie văzând scena care se desfășura în baia de la dormitor. Ochii s-au umplut de lacrimi, am strâns din dinți și pletele au căzut moarte pe gresie. Adio! Eram liberă și fericită! Nu mă mai interesau nici măcar micile zone chelite de groaznica operațiune. Ele erau prețul plătit pentru libertate și mărturia unor decizii ce nu mi se potriveau…
Așa că azi, chiar dacă nu admir genul ăsta de “frumusețe”, am un oarecare respect pentru divele care trec prin chinuri cumplite de dragul unei imagini. Și zâmbesc discret când le văd scărpinându-se în cap, cât mai elegant cu putință… Știu prin ce treceți, fetelor…hang on!
În multe cazuri, aceste “frumuseți” sunt pereche cu “băieți de băieți”.
Undeva în adâncurile burdihanelor ce se ițesc prin tricourile mulate, există un mic strop de conștiință. Este o voce firavă care le șoptește că viața e o valoare, că trebuie să aducă și ei valoare vieții. Și atunci…hop! “Valoarea mea, valoarea meeeeaaaaa!!!” rag Salami și Guți (i-am făcut plural, pentru că alții nu știu) din merțane opulente.
Brrr!
Fug acasă, îmi fac o cafea și deschid o carte. Sau admir câteva minute florile din mica mea grădiniță. Mă joc cu fetele. Apoi îi spun un banc tâmpit lui Ovi și de multe ori râd doar eu … :).
Ciufulesc câinele. Sun o prietenă (nu, nu întreb publicul pe urmă ). Îmi privesc cu o oarecare afecțiune Seatul bătrâior al cărui parbriz e crăpat în forma de copac. Zâmbesc singură. Adun jucăriile și hainele de prin casă și mă bucur de atât de multă frumusețe! Și de libertate…

Copiii au parfum de Cer. Am întâlnit vreo câțiva copii trecuți bine de 70 ani, care păstraseră aroma aceea vie, neatinsă…
Copiii sunt învăluiți o vreme cu misterul de neînțeles care îmbracă trupurile ce i-au purtat în pântec. De aceea nu poți înțelege pe deplin un copil. Trebuie doar să îl iubești. Să i te predai, dar nu în sensul de a capitula în fața lui, ci în adevărul că, odată ce îl ai, viața ta nu mai e a ta. E a voastră. Și aici mă regăsesc și eu… Așa că hai să aruncăm în praf orgoliul, mâniile, paharul cu vin, tihna de sâmbătă dimineața… Nu de alta, dar suntem cei mai importanți învățători ai vieții lor. Și suntem la catedră 24/24, cam 7 ani, spun specialiștii… Atunci când ochișori micuți surprind acele bucăți de eu pe care nu ne place să le arătăm în public, dar care uneori își rânjesc colții. Atunci când ținem predici despre minciuna pe care o practicăm nonșalant sub priviri inocente…
Eu chiar cred că lumea se poate schimba. Lumea începe cu tine. Cu mine. Cu copiii mei. Cu ceea ce decid eu să pun în inimile și în mințile lor.
După un timp, noi suntem cei care învățăm de la copii. Dacă stau bine să mă gândesc, cei cu inima largă încep să învețe după primul țipăt al pruncului. E prima lecție pe care o primim de la copii: bucuria vieții. Strigătul triumfător de “am sosit!”. Învățăm apoi să oferim iubire necondiționat, să nu dormim, să plângem a neputință…
Fetele noastre ne sunt cei mai buni profesori de “cerologie” (adică de lecții venite direct din cer). Am în minte foarte proaspătă ultima lecție. Tema: iertarea. Of… Iertarea aceea pe care suntem atât de zgârciți să o dăm și ne imaginăm că o merităm de fiecare dată…
Am intrat cu Estera în casă și am văzut-o din prima clipă: păpușa ei cea nouă, râvnita, mult- așteptată și iubită zăcea pe covor. Lângă ea, Happy dădea victorioasă din coadă. Fac și traducerea, dacă încă nu ne cunoaștem: Estera e mezina noastră, de 5 ani, iar Happy e o tembelă cățelușă cam de un kilogram și o tonă de veselie. Victima era o păpușică mov la care Esti visase mult. Politica din casa noastră e următoarea: nu cumpărăm jucării scumpe. Am explicat fetelor (uneori chiar și cu răbdare) faptul că a arunca bani mulți pe jucării care în câteva zile vor zăcea oricum aruncate a uitare, e un soi de crimă. În primul rând, la noi orice jucărie se calculează x 3, pentru că niciuna din ele nu vrea să renunțe la o posibilă “pradă”. Asta înseamnă bani mulți, în anumite situații. Le-am luat cu noi la secția de oncologie pediatrică pentru a le ajuta să înțeleagă că acei bani pot fi investiți în îngeri… Și așa ele au început să se obișnuiască cu replicile chinezești ale reclamelor pompoase de la TV. Însă planul de rezervă al lui Dumnezeu pentru asemenea situații sunt bunicii, acele ființe capabile să economisească din pensia mult prea mică și să facă gesturi nebunești. Așa cum au fost cele trei păpuși “equestria girls” originale! (Doamne, câți bani costă cuvântul ăsta!)
Estera a observat masacrul după câteva secunde și pe fățuca ei s-a citit disperarea. E atât de expresivă, încât de multe ori nu e nevoie să-mi spună nimic. Am învățat ușor să o citesc…
Și-a luat păpușica de jos și i-a privit mâinile fine, pe care dinții cățelușei le transformaseră în două cioturi. Aș fi vrut să-i tragă una, să se răcorească. Eu, una, așa aș fi făcut. Aș fi vrut să îi dea o lecție, așa încât să nu mai roada nicio jucărie, nemernica de Happy. Treceau secunde și era o liniște grea, pe care nu o înțelegeam.
Chipul ei drag îmi spunea totul… Apoi, o voce de înger înțelept a spart zidul:”te iert, Happy, că mi-ai distrus jucăria!”
Mi-a venit să plâng, să o strâng în brațe, să îi spun multe, să îi mulțumesc pentru ce m-a învățat. Să mulțumesc Celui de Sus că mi-a dat răgazul să înteleg și să primesc  lecția. Puteam așa de ușor să bat câinele, să îi promit fetiței o nouă păpușă…și gata! Totul ar fi rămas sterp și gol!
Îmi vine să plâng și acum, când îmi amintesc totul, când îi văd ochii plini de durere… Mai ciudă mi-e că nu s-a lipit de mine prea bine învățătura. Că eu, când X, un vecin, a luat in derâdere faptul că scriu și a trântit nepăsător un “unde scrii, pe facebook? Hăăă!” am vrut să îl căsăpesc instant. I-am spus doar că așa ipocrit judecă doar tâmpiții misogini (nu sunt sigură nici azi că știe ce înseamnă asta) și restul am lăsat să răbufnească în răutăți scurte de-a lungul conversației noastre. Copiii se jucau lângă noi, Y încerca să dreagă situația. Eu eram îmbufnată și îmi făceam planuri să îl prind la cotitură și să-i spun câteva de să-i sară capacele. Simțeam că mi-a călcat în picioare atâtea nopți nedormite în care creasem povești, bucăți de suflet pe care le investisem în curcubei ( dacă încă nu ai citit “Povești colorate din Țara Curcubeilor”, poate e timpul să o faci Nu de alta, dar așa îmi poți înțelege mai bine frustrarea).
“Te iert, X, pentru că mi-ai călcat în picioare sufletul!” Nu. Nu pot. Ba da pot, dar nu vreau. Nu vreau, pentru că tot ceea ce am făcut, am făcut noi, pe brânci. La tine, a construit tăticul viața și gardul impozant, iar tu faci pe dulăul fioros de după acel gard… Așa de tare nu vreau, încât cred că nu vom onora nici măcar invitația ta de a ne petrece o zi la voi acasă. Nu mă intereseaza casele, mă intersează oamenii. Tu ai dat chix. Tare de tot. Poate nici nu ți-ai dat seama. De asta mi-e ciudă: nici măcar nu e vorba despre tine, ci despre mine, cea corigentă la iertare.
P.S. Dacă am venit la voi, înseamnă că te-am iertat…