Sigur că sunt grozav de bucuroasă pentru ceea ce sunt. Pentru cine sunt și pentru persoana care mă lupt să devin. Nu are rost să intrăm în detalii. E clar. Însă parcă uneori mi-ar fi plăcut ca softul să fie ceva mai ușurel. Mai simpluț…așa un soi de Pentium nici prea-prea, nici foarte-foarte. Adică, mai pe șleau să am mintea unui bărbat…

Până nu se oripilează feministele și nu intră misoginii la bănuieli, uite motivul meu: aș vrea să pot avea tot câte un gând. Pe rând. Să se oprească brusc zumzetul constant din mintea mea, să blochez toate aterizările și mai ales decolările simultane de idei, gânduri și simțiri. STOP!!! Să-mi pot planta un zâmbet calm, sau strâmb, sau, după caz … și să mă pot concentra la un singur lucru. O, ce binecuvântare!! La pompă stând cu pistolul de combustibil în mână m-aș putea concentra să pun motorină într-un diesel și nu benzină, pentru că mintea mea era deja cu două ore înainte, planificând restul zilei. Aș putea ca, atunci când vorbesc la telefon, să…vorbesc la telefon! Să nu amestec în mâncare, să fac semne Sarei explicându-i prin limbajului trupului că dacă nu se apucă ACUM de teme va fi vai de mama ei și să curăț și blatul din bucătărie în acest răstimp. ÎN TIMP ce vorbesc. ÎN TIMP ce îmi încurajez prietena care e în pragul unui divorț… Pentru că soțul ei, care se poate concentra asupra unui singur aspect, și-a focalizat atenția asupra alteia, lăsând pe stand-by gândurile legate de nevastă, copii, familie… Hmmm…poate nu e o idee așa de bună totuși să am un singur gând… cum aș putea evalua rapid și în timp util efectele unei decizii care, pe moment, pare așa tentantă…

Benzină în diesel sau cei dragi ai mei răniți? Făra să clipesc, aleg benzina. Cu toate că am plâns de ciudă. Am strâns din dinți când mecanicii din service mi-au zâmbit înțelegători spunându-mi “doamnă, chiar și bărbații mai pățesc dintr-astea”…

Dar, dacă-ar fi așa, cum aș mai putea să râd, dar să și plâng la același film, să mă doară bucuria până la epuizare, iar tristețea mea să aducă nori pe cer. La propriu.

Nu vreau să crezi nimic despre ce-am scris. N-am scris cu gândul ca tu sa crezi ceva. Am scris cu dorința ca eu să mă vindec. Să las cuvintele să spele tristețea că prietenii mei se despart. Să las gândurile să traaaagă de colțurile buzelor până când, timid, apare-un zâmbet…

…și știu că știi că te respect și te admir. Și nici nu vreau să îmi imaginez cum ar fi în lumea asta cu altfel de bărbați sau altfel de femei… Am trăi într-un film anost, plictisitor, fără pic de culoare sau magie…