Încep prin a recunoaște (de fapt, a re-recunoaște) solemn, aici la gura sobei, că sunt o țărancă. Mare de tot!

Motivul: Andre Rieu!

Povestea: mai jos, dacă aveți timp și chef de ea.

Buuun. Ieri, ca tot omul căruia i s-a sugerat să își lase părul lung, merg la coafor să mă tund. Salonul e în tocmai celălalt capăt al orașului, dar îmi place mie acolo și mi-e dragă tare Luiza. Sunt preluată politicos, servită cu cafea (v-am spus că-mi place tare locul, da..?), apuc să îmi arunc ochii pe o revistă, apoi merg la spălat. În scaunul de lângă mine se așează o duoamnă (nu mai pun ghilimele, că, dacă te-ai hotărât să citești, cu siguranță le știi pune singur/ă. Mulțumesc pentru înțelegere ) pe care începe să o spele un băiat. Tinerel și de treabă. O să-i spun de acum „copilul”, pentru că eu așa îl văd… Ok, copilu’ o spală pe duduie și face imprudența să fie politicos, întrebând-o „cum sunteți…ce mai faceți?”…

Isuuuseee! S-a dezlănțuit iadul pe pământ!!!! Nu puteam fugi de acolo, că eram cu un kil de spumă în cap și mi se făceau operațiuni pe scalp. Așa că, atunci când a început să turuie la volum maxim (să audă și tipele care erau în celălalt colț de salon) cum a obținut ea bilete la concertul lui Andre Rieu, cât s-a zbătut, cum s-au vândut toate biletele în 3 ore, cum se duce ea la Andre Rieu (v-am mai spus o dată asta? Relax, eu am auzit-o de multiplissime dăți) bla-bla-bla Andre Rieu…bla-bla-bla…sold-out Andre Rieu…bla-bla-bla…eu merg că am obținut bilete…bla-bla-bla. Singura întrerupere a fost una de țoapă, când s-a oțărât la bietul copil cu  voce de zarzavagioaică „au, mă! Vezi că m-ai tras de urechea care mi-a fost ruptă!”

Bietul copil s-a înroșit tot și a început să își ceară scuze. „Cu scuzele tale îmi rupi iar urechea! Fii mai atent!” Bla-bla-bla… Andre Rieu…!

Să ne fie clar: avea tanti niște candelabre în urechi, iar copilu’ s-o fi atins de vreunul…. OK… Scap de la spălat, fug în scaun, să mă refugiez de tsunami. NO WAY! Tanti diva se așează în scaunul poziționat aproape de mine. Vine stilistul și se apucă de treabă. Nu apucă să o întrebe ceva, că sare ea cu textele de la început: Andre Rieu….eu…bilete…vreo 800 de lei…eu…Andre Rieu…ANDRE RIEU!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Mi-a fost milă de tipul care îi bucla plete lungi de zână, cotoroanței care încerca să se deghizeze…

Să revenim: cât de țărancă pot fi, că nu-mi pasă absolut deloc de faptul că Andre Rieu concertează în România…? Cât sunt de nașpa, pentru că mă amuz copios de tanti divele care se vor cu orice preț în sală, la concertul sold-out al lui Andre Rieu, chiar dacă nu îi gustă muzica…? Sunt cea mai nesimțită atunci când râd de-a binelea aflând că în România SUNT CELE MAI SCUMPE BILETE LA CONCERTUL LUI ANDRE RIEU! Mai scumpe decât oriunde altundeva în Europa Știe bine omul unde vine… Păcat că o maaaare parte din cei prezenți în sală cred ca IQ este un model nou de Audi…

Dar, cu ultima rază de decență care mi-a rămas în impertinența mea, mă bucur sincer pentru cei ce vor fi acolo cu fiecare celulă, cu fiecare nerv, cu fiecare simțământ…

 

Experiența de la Iași a fost prea-prea ca să o las nepovestită… Nici nu îmi amintesc momentul sau conjunctura când am decis, fără să clipesc, așa cum fac de prea multe ori, “mergem la Iași”. Și, binențeles, pluralul verbului i-a mobilizat de-voie-de-nevoie și pe ai mei dragi. Sara, ale cărei celule de fetiță de 10 ani jumate sunt croite în mare măsura după mă-sa, a fost mai mult decât entuziasmată de ideea de a merge la un stagiu de Aikido. Chiar dacă asta însemna un drum de 6-7 ore.
Au fost ore care au trecut repede, repede de tot, cu Paula în mașină. Cu Paula în ale cărei vene curge, ca într-ale mele, Maramureșul.
De tura asta nu am cântat împreună “După pui de moroșan să nu dai cu bolovan…”, dar, cu siguranță pentru drumul următor ne vom pregăti un repertoriu demn de plaiurile natale…;-)
Iași. Cazare. Duș. Dojo. Oooh, sh**!.. Încep să înțeleg ce e de fapt un “stagiu”: 85-90% bărbați, câteva femei, toți avansați și…eu. A, da! Și Sara. Sara cea plină de bucurie și enuziasm. Sara cea pentru care limitele nu există. Sara cea care își poartă copilăria într-un mod extraordinar, ca pe o creație cu ștaif.
După primele 10 minute mie îmi venea să plâng. Voiam să îmi adun jucăriile, să dezbrac gi-ul și să plec la hotel. Ce va spune copila mea despre mama care abandonează când dă de greu? Ce va crede soțul meu, care a condus atâta drum pentru că eu am vrut la stagiul de la Iași? Ce va spune sufletul meu când mă voi da bătuta? … Jap-jap, trosc-pleosc, stele verzi, vânătai și…o stare de bine. Nuuu… Nu așa! O stare de BINE! Am reușit! Am învins-o pe micuța fricoasă care ar fi vrut să dea bir cu fugiții. Am stat verticală în ochii copilului și a soțului meu.
I-am învins pe toți “dăștepții” care știu ce “ar trebui” și ce “nu ar trebui” să facă o femeie. O mamă de vârsta mea. Am învins reflexivul ăla care mă bântuie, care pune ștampile pe viețile și sufletele noastre… Cum “se face”… “Se face” așa, “nu se face” așa… Și noi lăsăm cutume, prejudecăți și ipocrizia celorlalți să ne reteze aripile și visele…
Pâna când lucrurile nu devin prea solemne, musai să mai mărturisesc ceva… Oricât mi-ar plăcea să fiu Maica Tereza, să fiu zen și bunătatea întruchipată…încă nu îmi iese! Așa că: în grupul în care eu am lucrat era unu’ care m-a scos din sărite! Cu un zâmbet din ăla nesuferit de superioritate, mi-a aruncat la un moment dat peste umăr “vezi că îți rupi gâtul dacă mai faci așa…”. I-aș fi tras un șut în fund cu sete, sau măcar i-aș fi susurat câteva la ureche, dar nu aveam timp de așa ceva…
Ce bine că nu e vorba de el în mica mea poveste. E o poveste despre limitele pe care m-am hotărât să le calc în picioare și despre reflexivele pe care le iubesc: “se știe că se poate!”
Am învins, am biruit, am rămas în picioare! Mă durea fiecare milimetru de corp, dar, în mintea și în sufletul meu zburam!
Day 2: m-a “înfiat” Mădălina, care cu răbdare de înger m-a ajutat îmi adun încrederea de sine. “Prietenul” meu încă îmi zâmbea strâmb! “Aha! Așa deci…tu ai vrut-o! Să fie război, amigo!  Unu….doi …..trei…zbang!” Am făcut o mica vrajă secretă și s-a ciocnit de un alt tip! Aproape mi-a părut rău pentru el, dar m-am proptit cu mâinile în șolduri lângă el, l-am privit de sus și l-am întrebat “ei, cine își mai rupe gâtul acum? Ha!” Evident, asta s-a petrecut în mintea mea într-o fracțiune de secundă, pentru că altfel riscam să o pățesc la fel ca el…
Cred că nu e nevoie să mai spun că am crescut în ochii mei tare de tot. Pe drumul spre casă mi-am vărsat cafeaua de la OMV în poșeta cu melc. So what?! Am tras prima bulgăreală de anul ăsta cu fii-mea într-un Socar. Coooool! La masă am putut cunoaște cu un milimetru în plus oamenii ăștia nebuni care transformă Aikido în artă. Frumoși de tot. Am ajuns acasă în brațele fetițelor mai mici. Bucurieee!!
S-a așternut seara, apoi întunericul și visele. Dar zâmbetul mi-a rămas! Și stropul în plus de încredere…

Stăteam visătoare și savuram o pizza delicioasă la Deva… Pe naiba! Promisiunea mea în fața ta și a mea este că voi spune întotdeauna adevărul. Ți-l voi spune, dar mai ales mi-l voi spune. Să reluăm atunci: înfulecam o pizza fără să respir, pentru că eram lihnită ca un șacal. Lumea întreagă dispăruse și unica mea preocupare era să dozez sosul de roșii cu cantitatea corectă de pepperoncini, pentru un maxim răsfăț al papilelor mele gustative.
“Vreți să cumpărați o inimă?”
Lumea întreagă a dat năvală, din nou, în viața mea: burdihănoși înghesuiți la mesele din jur vorbind tare despre asigurări, tineri bărboși cu pretenții de “cool”, care fumau cu gesturi studiate și el. Copilul apărut parcă de nicăieri, timid și discret ca o umbră care pâlpâie pe-un zid. “Vreți să cumpărați o inimă?”
“Mu!” a fost răspunsul pentru el. Nu, nu am scris greșit….
Silueta se îndrepta spre ușă deja și ar fi durat secunde doar până când ar fi dispărut din locul de care oricum nu aparținea.
“Stai! Vreau să cumpăr eu inima ta!”
Copilul a pus atunci atât de multe senzații în inima mea, încât parcă a umplut-o…
“E doi lei, doamnă…”
I-am dat mai mulți. Cât să poată să cumpere ceva de mâncare.
Mie nu-mi mai era foame, apa minerală a rămas aproape neatinsă pe masă.
Inima lucrată de cineva cu un ac de croșetă stătea pe masă, mărturie între universul meu, burdihănoși și copilul-umbră care era deja plecat. Și-acum încerc să îmi imaginez de unde avea inima. Cine o lucrase… La ce se gândea, oare, persoana cu croșeta atunci când împletea o inimă…
Ooof, copile. Vreau să îți cumpăr inima. Și asta și cealaltă aș vrea să o pot cumpăra. Nu, sună prea meschin! Aș vrea să o pot răscumpăra: să o umplu de bucurie, de frumusețe și de culori, apoi să ți-o dau înapoi…
Am ajuns la Petroșani la timpul potrivit pentru ca Ovi să își preia rolul de “carte vie” în librăria Diverta. Vreo 4 ore a vorbit unor tineri și i-a ascultat plin de interes descoperind inimi frumoase.
Ca orice femeie normală m-am adâncit printre cărți și, după un timp luuung, am pornit cu brațele pline spre casa de marcat. Acolo, Corina zâmbește cu toată ființa ei. Și părul îi zâmbește Ne-am așternut pe povestit, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață… Băiatul ei are azi 17 ani; la 10 luni a fost operat pe inimă. Zbang!
November 21 is my official HEART day
Se pare că medicii au cusut bine inima din care nu s-au mai evaporat adevărul, dragostea, bunătatea și frumosul, așa cum se întâmplă în cazul unora, odată cu scurgerea anilor.
O seară în care am zâmbit mult și m-am bucurat de fiecare om venit printre cărți.
Cam obosiți am ajuns seara în munte, la pensiune. Însă tot drumul a meritat: camere mari și frumoase, mâncare bună de tot și o seară cu un început mai mult decât promițător.
Deschid tableta să îmi arunc privirea peste mailuri. Unul din ele nu vrea să se deschidă! Văd doar subiectul: “anunț important” și faptul că e trimis grupului de părinți de la grădi.
“S-or fi terminat consumabilele… e nevoie de cărți sau jucării, sau, poate, de voluntari pentru vreo activitate…” Mă încăpățânez să aștept și să butonez pentru că vreau totuși să îl citesc. “S-a confirmat că în accidentul cu elicopterul militar se afla și RM, tatăl P. noastre…”
Îmi țâșnesc lacrimi din fiecare celulă și nu știu ce simt. Nu pot să gândesc și inima îmi bubuie…
Micuță P…vai, cum aș vrea să iau acum și inima ta! Să o-ngrijesc, să o mângâi… Aș umple-o numai cu flori și cu toate culorile tale preferate…
Ce e în inima ei acum ? Ce va fi atunci când va privi cerul de unde tatăl ei nu s-a mai întors…
Am venit la Petroșani să aduc bucurie. Și culori.
Să umplu inimi cu povești. Cu viață.
Am cumpărat pe drum o inimă pe care o am în buzunar, dar nu știu ce să fac acum cu inima mea. Cu atât de multe alte inimi din jurul meu…
E-un singur gând care-mi dă liniște… Prețul a fost plătit, iar inimile răscumpărate.
Mă uit spre Cer și nu-nțeleg nimic. Apoi îmi amintesc că nici măcar nu e nevoie să-nteleg. Doar să iubesc. Să cred…
Dar tu, dacă vii la librărie să-i cunoști pe curcubei, s-ar putea să vezi că nu zâmbesc așa de mult. Însă îți mulțumesc anticipat că mă vei înțelege…

Când nu pot scrie, am sufletul închis. Sau obosit. Sau poate prea sătul…
Când nu-ți pot spune, înseamnă că mi-e tristețea așternută peste ființă. E ca o brumă rece…
Mi-am învățat copiii că “mama poate orice”. Mama poate să râdă, mama știe să tacă, mama e încăpățânată sau tristă, uneori fără motiv. Nu le-am lăsat să vadă niciodată că “mama plânge”. Nici când am hohotit pe dinăuntru…
Nu vreau să știe de pe-acuma câtă dreptate are Blaga…

 

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Așa că, dacă nu pot scrie, e tristețea așternută… Dar mama poate-orice!
Și-atunci mama deschide o carte, trimite tristețea înapoi în culcușul ei și zâmbește spre soare.
Pentru că mama niciodată nu va ucide corola de minuni a lumii…
Zile frumoase, tristeți scurte și bucurii mari să aveți!

Periplu printre orașe, cuvinte și vieți

Oricine cunoaște o mică părticică a universului numit „femeie” știe că tăcerile sunt periculoase. Letale chiar. Și-aproape fiecare „nu am nimic” e doar o invitație spre a descoperi mai mult… și dacă tu, prietene-bărbat, te oprești speriat sau plictisit acolo, dă-mi voie să te compătimesc. Să-mi pară rău că nu ți-ai făcut curaj să intri în vâltoarea gândurilor, a sufletului unei femei. Acolo unde poți descoperi și rai și iad, și griuri și culori, și zâmbete și lacrimi, și nori și curcubeu și soare și ploi și…toate-odată!

Miercuri la prânz am pornit spre Sibiu. Cu întârzirea de rigoare cauzată de emoțiile mele traduse în dezorganizare. Totală! Cred că a fost drumul în care am vorbit. Departe, totuși, de debitul meu obișnuit…

Lansare de carte la Habitus, acolo unde „librărește” Vladi, librarul-curcubeu. Mă rog, cu freză de curcubeu. Și sper că ți-am stârnit măcar o leacă de curiozitate, cât să treci pe la librărie, dacă nu după cărți, măcar să vezi dacă am dreptate cu freza. Sau să o cunoști pe Anda, frumoasa cu mâini magice…

Și, încet-încet, apar copii, apar prieteni și părinți. Și vine „eu” în variantă îmbunătățită. Adică, dacă aș fi mai tânără, mai frumoasă și mai înaltă…aș fi ea Cât că m-am trezit față în față cu Monica. Cu acea Monica pe care mi-aș dori să o cunoști. Zâmbește senin, are curaj cât China și scrie cu delicatețe rară. Poezie.

O seară cu copii copilărind copilărește. Cu povești, gânduri, idei trăznite și tablouri colorate. O seară care a continuat cu  fustă pe care aproape că mi-am cumpărat-o, un pub drăguț și o-mbufnare proprie. Și personală.

A două zi, pe drum din nou. Tăcere. Totală. Incredibilă. Să ne înțelegem bine…tăcere pe exterior, că mă durea gura după 5 minute de-atâta vorbit în gând. Turuiam cu o viteză amețitoare, strigam, mă împăcam, mă supăram și mă certam din nou… și asta doar eu, cu mine. La mine în gând. Ce liniște domnea în exterior…

Brașov. O pensiune cochetă, fără nicio șansă de papa. O doamnă amabila îmi explică traseul către magazin. „E la doi pași” m-a liniștit și am decis că voi ieși doar în jerseu deși era răcoare bine. Și-am mers. Și iar am mers. Și zgribulind bodogăneam în gând dorindu-i diverse chestii femeii cu indicațiile. Când…l-am vazut și mi-au amuțit toate gândurile! Era într-adevăr un magazin numit „La doi pași”. Damn! Nu m-a tras în piept duduia, era „La doi pași” aflat la ceva pași mai mulți…

Am (aproape) umplut un coș, decisă să fiu cât mai bio-vegană-vegetariană cu putință: banane, mandarine, semințe (da, uite, recunosc!) șiiiii vreo 30 de secunde de meditație în fața standului Milka. „Băi, e cu carne? Nu! E cu oua? Nici vorbă! E cu cacao – și asta-i plantă. E și cu alune și alunele tot plante sunt. Clar, o iau!”

Brrrr pe drum înapoi. La intrarea în pensiune, un copilaș de vreo 8-9 ani, cu un bunic, căutau în gunoi. N-am mai stat să mă gândesc: ciocolata și-o banană i-au plantat un zâmbet minunat pe chip și m-a îmbogățit cu un așa frumos „mulțumesc”…

Seara – demență totală!! Conferință cu, despre și pentru femei. Dana, cea mai Happy MOM din câte există, e o tipă care îl lasă mască chiar și pe Speedy Gonzales. Face de toate, e peste tot și, culmea, lucrurile îi ies impecabil!! Ca și conferința cu tema „Urmează-ți pasiunea, fii fericită”, unde am avut privilegiul să fiu invitată. Mulțumesc din suflet pentru o seară betoooooon! De câteva ori mi-a fost sincer milă de singurii doi bărbați din sală, aflați de altfel la datorie, nu de bună voie. Când s-a înflacărat progesteronu’ pe teme precum „să naștem dintr-o poziție mai decentă decât cea actuală” sau „să alăptăm cu pasiune”, i-am compătimit fierbinte… Tema s-a schimbat brusc, am revenit în zona de antreprenoriat, povești de viață și inteligență emoțională…

Uite, (și) de asta iubesc să fiu femeie! Noi facem un talmeș-balmeș din care iese ceva atât de minunat, de plin de semnificație și valoare… Oricum, la inițiativa Geaninei Corondan ne gândim să întocmim un partid și prima măsură pe care o vom propune va fi înființarea unei localități numite Stan, amplasată, evident, lângă Bran

A doua zi, liniște în mașină. Apoi, la Bogata Olteană. Acolo unde trăiește o femeie de o bogăție rară. Sufletească. În rest, sărăcie lucie!! Bunica Maria are 73 de ani și într-o căsuță desprinsă parcă din poveștile lui Creangă, crește 4 copii. Copii pe care mama naturală i-a aruncat…la propriu și la figurat.

„Îi mulțumesc lu’ Domnu’ Isus, drăguțu’, că m-o ascultat și mi-o trimis ajutor de la capătul pământului!” Ooof, bunică dragă, câtă dreptate ai…toate cuvintele-s adevărate, la ordinea lor aș umbla puțin. Pentru că noi am fost cei ajutați de „Domnu Isus, drăguțu’”, atunci când ne-a predat lecția despre iubire prin dumneata. Pentru că, într-adevăr, suntem la capătul pământului față de ce așteaptă EL de la noi… Dar ne străduim, bunică dragă, îți promit!

Și-apoi, iar am tăcut în mașină… dar cred că de mâine vorbesc mai mult!