Copiii au parfum de Cer. Am întâlnit vreo câțiva copii trecuți bine de 70 ani, care păstraseră aroma aceea vie, neatinsă…
Copiii sunt învăluiți o vreme cu misterul de neînțeles care îmbracă trupurile ce i-au purtat în pântec. De aceea nu poți înțelege pe deplin un copil. Trebuie doar să îl iubești. Să i te predai, dar nu în sensul de a capitula în fața lui, ci în adevărul că, odată ce îl ai, viața ta nu mai e a ta. E a voastră. Și aici mă regăsesc și eu… Așa că hai să aruncăm în praf orgoliul, mâniile, paharul cu vin, tihna de sâmbătă dimineața… Nu de alta, dar suntem cei mai importanți învățători ai vieții lor. Și suntem la catedră 24/24, cam 7 ani, spun specialiștii… Atunci când ochișori micuți surprind acele bucăți de eu pe care nu ne place să le arătăm în public, dar care uneori își rânjesc colții. Atunci când ținem predici despre minciuna pe care o practicăm nonșalant sub priviri inocente…
Eu chiar cred că lumea se poate schimba. Lumea începe cu tine. Cu mine. Cu copiii mei. Cu ceea ce decid eu să pun în inimile și în mințile lor.
După un timp, noi suntem cei care învățăm de la copii. Dacă stau bine să mă gândesc, cei cu inima largă încep să învețe după primul țipăt al pruncului. E prima lecție pe care o primim de la copii: bucuria vieții. Strigătul triumfător de “am sosit!”. Învățăm apoi să oferim iubire necondiționat, să nu dormim, să plângem a neputință…
Fetele noastre ne sunt cei mai buni profesori de “cerologie” (adică de lecții venite direct din cer). Am în minte foarte proaspătă ultima lecție. Tema: iertarea. Of… Iertarea aceea pe care suntem atât de zgârciți să o dăm și ne imaginăm că o merităm de fiecare dată…
Am intrat cu Estera în casă și am văzut-o din prima clipă: păpușa ei cea nouă, râvnita, mult- așteptată și iubită zăcea pe covor. Lângă ea, Happy dădea victorioasă din coadă. Fac și traducerea, dacă încă nu ne cunoaștem: Estera e mezina noastră, de 5 ani, iar Happy e o tembelă cățelușă cam de un kilogram și o tonă de veselie. Victima era o păpușică mov la care Esti visase mult. Politica din casa noastră e următoarea: nu cumpărăm jucării scumpe. Am explicat fetelor (uneori chiar și cu răbdare) faptul că a arunca bani mulți pe jucării care în câteva zile vor zăcea oricum aruncate a uitare, e un soi de crimă. În primul rând, la noi orice jucărie se calculează x 3, pentru că niciuna din ele nu vrea să renunțe la o posibilă “pradă”. Asta înseamnă bani mulți, în anumite situații. Le-am luat cu noi la secția de oncologie pediatrică pentru a le ajuta să înțeleagă că acei bani pot fi investiți în îngeri… Și așa ele au început să se obișnuiască cu replicile chinezești ale reclamelor pompoase de la TV. Însă planul de rezervă al lui Dumnezeu pentru asemenea situații sunt bunicii, acele ființe capabile să economisească din pensia mult prea mică și să facă gesturi nebunești. Așa cum au fost cele trei păpuși “equestria girls” originale! (Doamne, câți bani costă cuvântul ăsta!)
Estera a observat masacrul după câteva secunde și pe fățuca ei s-a citit disperarea. E atât de expresivă, încât de multe ori nu e nevoie să-mi spună nimic. Am învățat ușor să o citesc…
Și-a luat păpușica de jos și i-a privit mâinile fine, pe care dinții cățelușei le transformaseră în două cioturi. Aș fi vrut să-i tragă una, să se răcorească. Eu, una, așa aș fi făcut. Aș fi vrut să îi dea o lecție, așa încât să nu mai roada nicio jucărie, nemernica de Happy. Treceau secunde și era o liniște grea, pe care nu o înțelegeam.
Chipul ei drag îmi spunea totul… Apoi, o voce de înger înțelept a spart zidul:”te iert, Happy, că mi-ai distrus jucăria!”
Mi-a venit să plâng, să o strâng în brațe, să îi spun multe, să îi mulțumesc pentru ce m-a învățat. Să mulțumesc Celui de Sus că mi-a dat răgazul să înteleg și să primesc  lecția. Puteam așa de ușor să bat câinele, să îi promit fetiței o nouă păpușă…și gata! Totul ar fi rămas sterp și gol!
Îmi vine să plâng și acum, când îmi amintesc totul, când îi văd ochii plini de durere… Mai ciudă mi-e că nu s-a lipit de mine prea bine învățătura. Că eu, când X, un vecin, a luat in derâdere faptul că scriu și a trântit nepăsător un “unde scrii, pe facebook? Hăăă!” am vrut să îl căsăpesc instant. I-am spus doar că așa ipocrit judecă doar tâmpiții misogini (nu sunt sigură nici azi că știe ce înseamnă asta) și restul am lăsat să răbufnească în răutăți scurte de-a lungul conversației noastre. Copiii se jucau lângă noi, Y încerca să dreagă situația. Eu eram îmbufnată și îmi făceam planuri să îl prind la cotitură și să-i spun câteva de să-i sară capacele. Simțeam că mi-a călcat în picioare atâtea nopți nedormite în care creasem povești, bucăți de suflet pe care le investisem în curcubei ( dacă încă nu ai citit “Povești colorate din Țara Curcubeilor”, poate e timpul să o faci Nu de alta, dar așa îmi poți înțelege mai bine frustrarea).
“Te iert, X, pentru că mi-ai călcat în picioare sufletul!” Nu. Nu pot. Ba da pot, dar nu vreau. Nu vreau, pentru că tot ceea ce am făcut, am făcut noi, pe brânci. La tine, a construit tăticul viața și gardul impozant, iar tu faci pe dulăul fioros de după acel gard… Așa de tare nu vreau, încât cred că nu vom onora nici măcar invitația ta de a ne petrece o zi la voi acasă. Nu mă intereseaza casele, mă intersează oamenii. Tu ai dat chix. Tare de tot. Poate nici nu ți-ai dat seama. De asta mi-e ciudă: nici măcar nu e vorba despre tine, ci despre mine, cea corigentă la iertare.
P.S. Dacă am venit la voi, înseamnă că te-am iertat…