Când nu pot scrie, am sufletul închis. Sau obosit. Sau poate prea sătul…
Când nu-ți pot spune, înseamnă că mi-e tristețea așternută peste ființă. E ca o brumă rece…
Mi-am învățat copiii că “mama poate orice”. Mama poate să râdă, mama știe să tacă, mama e încăpățânată sau tristă, uneori fără motiv. Nu le-am lăsat să vadă niciodată că “mama plânge”. Nici când am hohotit pe dinăuntru…
Nu vreau să știe de pe-acuma câtă dreptate are Blaga…

 

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Așa că, dacă nu pot scrie, e tristețea așternută… Dar mama poate-orice!
Și-atunci mama deschide o carte, trimite tristețea înapoi în culcușul ei și zâmbește spre soare.
Pentru că mama niciodată nu va ucide corola de minuni a lumii…
Zile frumoase, tristeți scurte și bucurii mari să aveți!

Periplu printre orașe, cuvinte și vieți

Oricine cunoaște o mică părticică a universului numit „femeie” știe că tăcerile sunt periculoase. Letale chiar. Și-aproape fiecare „nu am nimic” e doar o invitație spre a descoperi mai mult… și dacă tu, prietene-bărbat, te oprești speriat sau plictisit acolo, dă-mi voie să te compătimesc. Să-mi pară rău că nu ți-ai făcut curaj să intri în vâltoarea gândurilor, a sufletului unei femei. Acolo unde poți descoperi și rai și iad, și griuri și culori, și zâmbete și lacrimi, și nori și curcubeu și soare și ploi și…toate-odată!

Miercuri la prânz am pornit spre Sibiu. Cu întârzirea de rigoare cauzată de emoțiile mele traduse în dezorganizare. Totală! Cred că a fost drumul în care am vorbit. Departe, totuși, de debitul meu obișnuit…

Lansare de carte la Habitus, acolo unde „librărește” Vladi, librarul-curcubeu. Mă rog, cu freză de curcubeu. Și sper că ți-am stârnit măcar o leacă de curiozitate, cât să treci pe la librărie, dacă nu după cărți, măcar să vezi dacă am dreptate cu freza. Sau să o cunoști pe Anda, frumoasa cu mâini magice…

Și, încet-încet, apar copii, apar prieteni și părinți. Și vine „eu” în variantă îmbunătățită. Adică, dacă aș fi mai tânără, mai frumoasă și mai înaltă…aș fi ea Cât că m-am trezit față în față cu Monica. Cu acea Monica pe care mi-aș dori să o cunoști. Zâmbește senin, are curaj cât China și scrie cu delicatețe rară. Poezie.

O seară cu copii copilărind copilărește. Cu povești, gânduri, idei trăznite și tablouri colorate. O seară care a continuat cu  fustă pe care aproape că mi-am cumpărat-o, un pub drăguț și o-mbufnare proprie. Și personală.

A două zi, pe drum din nou. Tăcere. Totală. Incredibilă. Să ne înțelegem bine…tăcere pe exterior, că mă durea gura după 5 minute de-atâta vorbit în gând. Turuiam cu o viteză amețitoare, strigam, mă împăcam, mă supăram și mă certam din nou… și asta doar eu, cu mine. La mine în gând. Ce liniște domnea în exterior…

Brașov. O pensiune cochetă, fără nicio șansă de papa. O doamnă amabila îmi explică traseul către magazin. „E la doi pași” m-a liniștit și am decis că voi ieși doar în jerseu deși era răcoare bine. Și-am mers. Și iar am mers. Și zgribulind bodogăneam în gând dorindu-i diverse chestii femeii cu indicațiile. Când…l-am vazut și mi-au amuțit toate gândurile! Era într-adevăr un magazin numit „La doi pași”. Damn! Nu m-a tras în piept duduia, era „La doi pași” aflat la ceva pași mai mulți…

Am (aproape) umplut un coș, decisă să fiu cât mai bio-vegană-vegetariană cu putință: banane, mandarine, semințe (da, uite, recunosc!) șiiiii vreo 30 de secunde de meditație în fața standului Milka. „Băi, e cu carne? Nu! E cu oua? Nici vorbă! E cu cacao – și asta-i plantă. E și cu alune și alunele tot plante sunt. Clar, o iau!”

Brrrr pe drum înapoi. La intrarea în pensiune, un copilaș de vreo 8-9 ani, cu un bunic, căutau în gunoi. N-am mai stat să mă gândesc: ciocolata și-o banană i-au plantat un zâmbet minunat pe chip și m-a îmbogățit cu un așa frumos „mulțumesc”…

Seara – demență totală!! Conferință cu, despre și pentru femei. Dana, cea mai Happy MOM din câte există, e o tipă care îl lasă mască chiar și pe Speedy Gonzales. Face de toate, e peste tot și, culmea, lucrurile îi ies impecabil!! Ca și conferința cu tema „Urmează-ți pasiunea, fii fericită”, unde am avut privilegiul să fiu invitată. Mulțumesc din suflet pentru o seară betoooooon! De câteva ori mi-a fost sincer milă de singurii doi bărbați din sală, aflați de altfel la datorie, nu de bună voie. Când s-a înflacărat progesteronu’ pe teme precum „să naștem dintr-o poziție mai decentă decât cea actuală” sau „să alăptăm cu pasiune”, i-am compătimit fierbinte… Tema s-a schimbat brusc, am revenit în zona de antreprenoriat, povești de viață și inteligență emoțională…

Uite, (și) de asta iubesc să fiu femeie! Noi facem un talmeș-balmeș din care iese ceva atât de minunat, de plin de semnificație și valoare… Oricum, la inițiativa Geaninei Corondan ne gândim să întocmim un partid și prima măsură pe care o vom propune va fi înființarea unei localități numite Stan, amplasată, evident, lângă Bran

A doua zi, liniște în mașină. Apoi, la Bogata Olteană. Acolo unde trăiește o femeie de o bogăție rară. Sufletească. În rest, sărăcie lucie!! Bunica Maria are 73 de ani și într-o căsuță desprinsă parcă din poveștile lui Creangă, crește 4 copii. Copii pe care mama naturală i-a aruncat…la propriu și la figurat.

„Îi mulțumesc lu’ Domnu’ Isus, drăguțu’, că m-o ascultat și mi-o trimis ajutor de la capătul pământului!” Ooof, bunică dragă, câtă dreptate ai…toate cuvintele-s adevărate, la ordinea lor aș umbla puțin. Pentru că noi am fost cei ajutați de „Domnu Isus, drăguțu’”, atunci când ne-a predat lecția despre iubire prin dumneata. Pentru că, într-adevăr, suntem la capătul pământului față de ce așteaptă EL de la noi… Dar ne străduim, bunică dragă, îți promit!

Și-apoi, iar am tăcut în mașină… dar cred că de mâine vorbesc mai mult!

 

 

În urmă cu vreo 15 ani lucram la un ziar. O mână de copii avizi de viață, dornici să lupte cu nedreptatea și să instaureze pacea mondială..
Pe Adelina am cunoscut-o atunci, prezență delicată și plăcută…
Ne-am reîntâlnit virtual. Eu, mamă a trei copii, un câine și-o pisică, ea mama adoptivă a lui Cristi ( apoi și a surioarei lui) și a unei duzini de animale abandonate. De câte ori vorbeam, ea gonea către un colț de țară cu uniforme pentru copii săraci…
Ne petreceam minute bune sporovăind despre copii, pisici, planuri de viitor sau despre cum să ajutăm acolo unde sunt nevoi. Despre cum putem schimba lumea… Uneori mă ruga sa îi spun versete care să îi dea încredere în viitor, să nu mai simtă teama…Iar eu, “deshteapta”,  nici nu știam de ce…
Apoi am primit un mesaj scurt: “L-am pierdut pe Cristi…”
Ce să îi spui unei mame al cărei fiu pornește în drum spre stele din brațele ei…
Cum să îi spui ceva…?
E timpul să taci, să plângi cu ea….
E timpul să plângem de mila noastră, noi cei ce nu vedem mai departe de propiul ego. Să ne plângem de milă pentru că suntem săraci-lipiți în ciuda bunurilor materiale…
Și să învățăm lecția pe care doi îngeri și Profesorul ne-au predat-o…

http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/social/30-de-secunde-pana-in-rai-si-lumea-spune-sa-mai-stai-cristian-andrei-jumuga-a-pierdut-lupta-cu-517746.html#.VE-Zt1ieKMQ.facebook

Și asta, Adelina dragă e pentru tine…
“Ți-am spus că Dumnezeu m-a înconjurat în ultima vreme cu îngeri. Nu, nu ți-am spus, ți-am scris. Nu am mai avut curajul să îți spun pentru că îți simțeam în glas atât de multă durere…pe care eu nu ți-o știu alina.
Ade, ești un înger, iar Dumnezeu are misiuni speciale pentru îngerii Lui. Misiuni pe care noi, ceilalți, nu suntem capabili să le îndeplinim, să le purtăm.
Un înger nu poate fi încredințat decât altui înger…Cred că așa l-ai găsit tu pe Cristi. Sau, poate, el a fost cel care te-a găsit pe tine. Cert e că El v-a găsit pe amândoi…v-a scos din mulțime și v-a dăruit o bucată de rai… Povestea voastră nu s-a încheiat, ea de abia acum începe. Se scrie în infinit. Pentru eternitate.
Ade, dragostea cu care tu poți iubi nu se termină și nu se va termina niciodată. Pentru mine, ești o lecție vie. O lecție despre iubire, despre renunțare la sine, despre putere și despre a merge înainte. Ești Lecția de care atât de mulți avem nevoie …
Ade, mi-ai dat așa de mult curaj… În mintea mea erai acea copilă ușor timidă, plăcută și care știa să zâmbească senin. Acum, în sufletul, în viața mea ești femeia puternică și dedicată, care poate scutura o lume întreagă. Ești Mama care a ales să se jertfească pe sine știind clar că drumul va trece prin valea disperării…
Când mă gândesc la tine nu am nici cuvinte, nici gânduri…am doar senzații pe care nu le știu scrie sau descrie…
Vreau să îți mulțumesc, Ade dragă…că ai plătit atât de scump o lecție din care noi să învățăm despre Iubire…”

Mede

În viață totul este interconectat. Atomi cu elefanți, stele cu bucurii, femei țâfnoase cu pisici pline de pureci și bunica Maria. Ea este conectată cu Cerul. Cu El. Are linie directă și sunt convinsă că deja i s-a pregătit în Eden un loc de cinste…

Dacă ai chef și ai rabdare, haide să-ți povestesc… ieri a fost o zi plină în sufletul meu. Nu-ți imagina mare lucru, că doar sunt doar o simplă „eu”, cu 2 kilograme în plus față de fosta „eu”…

Voi sări peste mare a parte a zilei și vom ajunge direct la ora 17.15, când, cu trei fete-cucuiete agățate de mâni și de răbdare parcam zorită lăngă Dojo, să nu întârzie la antrenament. Când am ieșit din mașină, niște miorlăieli jalnice, triste și prelungi ne-au izbit pe toate 4. „Maaaaami, uite, săraca pisicuță… de ce plânge? Biaaaata! Hai să mergem la ea…”

Este exact ce vrei să ți se întâmple când ți-ai programat mental fiecare minut din următoarele ore.

„Plânge pentru că mămica ei a plecat după mâncare și pisicuța nu a vrut să stea cuminte în culcușul lor să o aștepte… Hai, repede, că întârziem!”

Le-am înșfăcat pe cele mai mici și am privit-o cu Sara cu acea privire de „no comment”. Am ajuns super la timp și începeam să mă relaxez… Fuga până la Doina, apoi înapoi să recuperez copiii, apoi la mama să recepționez o porție de clătite și…gata! Finalul zilei era în mintea mea legat invariabil de un foc bun în șemineu.

“Miiiiaaaaau” … nu m-am putut urca în mașină. „Miiiiaaaau”…acuma ce să fac? Să mă prefac? Să pretind că nu am vazut mogâldeața aceea neagră care plângea cu toată ființa ei…?! Am trecut gardul și am pătruns pe spațiul verde al blocului. Undeva, în mintea mea, speram că va fugi prin geamul beciului și totul se va sfârși ușor și frumos, iar eu voi pleca liniștită, cu conștiința împăcată.

Nu a fugit, ci s-a lipit de palma mea cu fiecare milimetru al trupului ei plin de pureci. Am luat-o și am întrebat farmacista de la scara vecină… „E de 3 zile aici, doamnă și tot așa miaună. I-am mai dat și eu câte ceva de mâncare…”

Et, voila! am devenit oficial tutorele micului săculeț de pureci care torcea acum ca un moșneag hodorgit. Am fugit cu ea la Doina, sperând să o vrea cineva… nici vorbă!

Apoi fuga la veterinar pentru deparazitare, pentru că știam că urmează întâlnirea cu fetițele noastre care o vor drăgăli intens. Apoi fuga la Dojo…

Am luat mâța cu mine în hol, întrebând bunicii, bonele și părinții care așteptau, dacă nu o vrea cineva. Nimeni…

Cu gândurile zumzăindu-mi febril, am prins, fără să vreau, un fragment de coversație.  O „duoamnă” îl întreba pe tânărul de la recepție “dacă și adulții de 30 de ani mai au chef să se trântească pe jos și să vină la orele de Aikido”… era de-a dreptul siderată. Eeeheee, tanti, pisica mea te-a salvat! Dacă nu era ea, eu nu aș fi fost atât de preocupată și aș fi putut să îți răspund. Să îți spun că sunt și adulți de 37 de ani care văd valoare și sens acolo unde tu vezi doar „trânteală”. Sunt oameni dispuși să învețe, să se transforme umili și discreți în elevi…

O, da! Sunt adulți de peste 30 de ani care pășesc prin viață cu inimile deschise. Sunt chiar dispuși, spre dezaprobarea totală a altor adulți de peste 30 de ani, să aducă acasă mâțe purecoase care își plângeau disperarea pe străzi.

În lumea asta plină de mizerii, sunt adulți de peste 30 de ani, care își poartă suferințele cu zâmbetul pe buze și cu sufletul plin de compasiune pentru alții. Așa cum e Mihaela, o dragă a inimii mele. Nu te strădui să îți dai seama cine e, pentru că nici ea, nici eu nu vrem asta. Dar sunt sigură că peste tot sunt Mihaele, pe care din prea multă grabă, poate nu le-ai observat încă…

Vai, „duoamnă” dragă, cum nu înțelegi tu… cum nu vrei să accepți că atunci când te oprești din a învăta, s-a terminat! S-a stins lumina peste creierul și inima ta. Rămâne doar să vină popa, să cânte prohodul în vreo 30-40 de ani…

Și mai sunt în lumea asta super-eroi. Super-eroi ce nu apar în reviste mondene, la știri sau prin filme… nu își duc viața în lumina reflectoarelor, ci într-o luptă permanentă cu mizeria, nepăsarea și deznădejdea.

Un astfel de erou, în fața căruia îmi plec ființa și inima e bunica Maria. Am întâlnit-o în vară, în parcarea unui restaurant de lângă Brașov. De fusta ei se ținea un prichindel și alți 4 copilași o însoțeau. Vindeau buchete de sunătoare, pentru ceai. Și „duoamnele”, așa ca tine, nici măcar nu o vedeau. Își scriau singure corigența la dragoste, în catalogul vieții lor…

Bunica Maria a luat 4 copii să îi crească, să îi iubească și să le dea aripi, din sărăcia ei. Aduși pe lume de o ființă nepăsătoare și imbecilă care i-a aruncat cu nonșalanță la scurt timp de la naștere, bătrâna i-a luat pe fiecare la casa ei. „Vara umblăm pe pădure și iarna facem mături”… În ciuda lipsurilor, ea caută soluții zi de zi. Nu primește niciun fel de ajutor din partea autorităților și îi iubește pe copii cu disperare…

Acum sunt mărișori… până în suflet mi-a ajuns privirea lor, dragostea și preocuparea cu care se uită la bunică. Alexandru e cel mai mare și e de 11 ani. Dorința lui era să aibă un tractor. De jucărie… i-am pus unul verde în ultimul pachet trimis și aș fi vrut să-i văd bucuria. Alin (10 ani), Maria (9 ani) și Gheorghiță (5 ani jumate) au șansa de a trăi înconjurați de DRAGOSTE. În lipsa bunicii, ar fi fost răsfirați prin orfelinate…

Lipsurile materiale sunt mari, așa că te îndemn, prietene, să își deschizi sufletul… Florea Maria, Str Văii 27 F, Sat BOGATA OLTEANĂ, jud Brașov. Alimente, haine sau obiecte trebuincioase prin casă…

Știi ce am înțeles pe propria mea piele? Că doar cu sufletul deschis poți auzi cum cântă Cerul…

 

Ce e frumos? Cum e frumosul? Unde se ascund valorile? Cine sunt eu? Care e scopul meu pe acest pământ? Fac bine ceea ce fac? Oare voi ajunge în Cer atunci când se va stinge lumina? …sunt doar câteva din întrebările care mă ciupesc în fiecare zi de conștiință.

Apoi mă arunc în vâltoarea vieții. Dacă aș încerca să definesc frumusețea în funcție de standardele actuale , ar fi vai și amar… Buze și sâni umflați de silicon, sprâncene tatuate, bronz exagerat, kilograme de produse cosmetice, extensii de păr (oare cum era persoana pe capul căreia au crescut acele plete? O fi renunțat la ele de bună voie…? unghii sufocate în gel, haine minuscule cu prețuri enorme, gene false, dinți falși, lentile de contact, chinuri cumplite îndurate pe masa de masaj anticelulitic, intestine care chiorăie a foame, kilometri de tocuri… Și tocmai am descris o singură femeie… Specimenul, prototipul, etalonul vândut imaginației fetițelor flămânde de viață… Mă întreb uneori unde mai poate încăpea adevărul în această colecție de falsitate.
Și pentru că vreau să fiu până la capăt sinceră cu tine, îți voi mărturisi ce a făcut cealaltă eu acum vreo 2-3 ani… Am vrut să gust și eu licoarea ce se scurgea din cutia Pandorei… Așa că am plătit o sumă frumușică pentru niște plete ileano-cosânzeanistice și 10 unghii a la baba cloanța, construite din gel, în stilul french, bien sur. Am supt burta (doar metaforic…), m-am cocoțat pe tocuri și…ecce diva! Au fost două săptămâni cumplite! Seara, când mă puneam cu fetițele în pat să le spun povești și să le adorm, era tot o pleată peste tot. Estera se așeza pe cosițele mele, Rebeca și Sara trăgeau de ele să îmi facă împletituri și fire smulse umpleau așternutul. Pasul doi, după ce reușeam să supraviețuiesc episodului unu: când îmi puneam capul pe perna, simțeam intrându-mi până în creier lipiturile și cusăturile care se îmbinau pe bietul meu scalp. În plus, ca extra-bonus, simțeam niște mâncărimi fioroase și feroce, de îmi venea să îmi pun manichiura la treabă și să mă scarpin cu foc, în medie de 100-200/ori/zi. Dezastru!
Cu unghiile…altă distracție! Nici chiar statutul de auto-intitulată divă nu m-a putut ține departe de mica mea grădină cu flori, așa că, sub french-ul sofisticat se adunau pământ, frunze și poate or fi fost și niște râme pe acolo…:-) Oribil!
Tocurile îmi plac, dar nu îmi place să le port. Decât rar. Foarte rar!
Așa că diva de pe Vântului agoniza.
Gelul mi-a pocnit rând pe rând de pe unghiile ferchezuite. Se vede treaba că nu era destinat pălmașelor. La tocuri am renunțat de bună voie și le-am pus bine, pentru ocazii speciale. A venit ziua “z” când am decis să renunț la plete și să le declar “investiție falimentară”. Telefonul coafezei era închis. Oooof! Însă nu sunt omul care să renunțe, așa că, înarmată cu o forfecuță, un patent și sticluța de acetonă m-am apucat de treaba. Planul era simplu: pletele cusute gen “rejansă” urmau să fie tăiate (respectiv ațele), lipiturile de silicon voiam să le dizolv cu acetona și apoi să extrag șuvițele cu patentul (nu mă întreba de ce cu patentul, pentru că azi nu aș putea să îți sau să îmi explic. Așa am hotăraât atunci, dăăă…). Și gata! Am apelat și la Ada, bona Esterei și ne-am pus pe treabă. Hichcook s-ar fi înroșit de invidie văzând scena care se desfășura în baia de la dormitor. Ochii s-au umplut de lacrimi, am strâns din dinți și pletele au căzut moarte pe gresie. Adio! Eram liberă și fericită! Nu mă mai interesau nici măcar micile zone chelite de groaznica operațiune. Ele erau prețul plătit pentru libertate și mărturia unor decizii ce nu mi se potriveau…
Așa că azi, chiar dacă nu admir genul ăsta de “frumusețe”, am un oarecare respect pentru divele care trec prin chinuri cumplite de dragul unei imagini. Și zâmbesc discret când le văd scărpinându-se în cap, cât mai elegant cu putință… Știu prin ce treceți, fetelor…hang on!
În multe cazuri, aceste “frumuseți” sunt pereche cu “băieți de băieți”.
Undeva în adâncurile burdihanelor ce se ițesc prin tricourile mulate, există un mic strop de conștiință. Este o voce firavă care le șoptește că viața e o valoare, că trebuie să aducă și ei valoare vieții. Și atunci…hop! “Valoarea mea, valoarea meeeeaaaaa!!!” rag Salami și Guți (i-am făcut plural, pentru că alții nu știu) din merțane opulente.
Brrr!
Fug acasă, îmi fac o cafea și deschid o carte. Sau admir câteva minute florile din mica mea grădiniță. Mă joc cu fetele. Apoi îi spun un banc tâmpit lui Ovi și de multe ori râd doar eu … :).
Ciufulesc câinele. Sun o prietenă (nu, nu întreb publicul pe urmă ). Îmi privesc cu o oarecare afecțiune Seatul bătrâior al cărui parbriz e crăpat în forma de copac. Zâmbesc singură. Adun jucăriile și hainele de prin casă și mă bucur de atât de multă frumusețe! Și de libertate…